Lecţia Serbiei pentru UE

Europenii trebuie să tragă concluziile de rigoare în urma recentelor rezultate la alegerile prezidenţiale din Serbia. Victoria la limită a prooccidentalului Boris Tadici în faţa naţionalistului prorus Tomislav Nicolici arată că acest stat vest-balcanic este la un pas de a ieşi din cîmpul gravitaţional al Uniunii Europene. Inevitabila recunoaştere a provinciei Kosovo de către unele state-membre ale UE (a fost avansată şi data cînd kosovarii îşi vor declara unilateral independenţa – 17 februarie, cu o zi înainte ca o comisie specială a UE să examineze această chestiune) va alimenta spiritul naţionalist din Serbia. În aceste condiţii, eventualele alegeri parlamentare anticipate, despre care a anunţat premierul Voislav Kostuniţa, ar putea aduce la guvernare forţele radicale, ceea ce nu este în interesul Bruxelles-ului. În schimb, va favoriza Rusia. O parte mare din vină pentru situaţia creată îi aparţine UE şi tot în mîinele ei sînt posibilităţile redresării acesteia.
Este greu de înţeles opacitatea cu care cîteva state europene, alături de SUA, promovează independenţa Kosovo, fără a ceda din aceste poziţii, în pofida împotrivirii Belgradului, susţinut de Rusia. Este firesc că populaţia sîrbă va simpatiza pe cei care susţin integritatea statului şi nu pe cei care doresc dezintegrarea lui. Planul lui Marti Ahtisaari, mediator al ONU pe problema dată, care prevedea acordarea independenţei Kosovo, a apărut cu aproximativ un an în urmă şi este la un pas de a fi realizat. De ce atîta grabă?
Insistînd asupra independenţei acestei provincii, UE nu a făcut nicio cedare serioasă din partea sa, refuzînd să semneze pînă acum un Acord de Asociere şi Stabilizare cu Serbia, care ar fi „îndulcit” viaţa amară a preşedintelui Tadici, dar şi a unei părţi din populaţie. Bruxelles-ul a condiţionat semnarea acestui document cu arestarea şi predarea a doi foşti lideri armaţi, acuzaţi de crime de război, gest perceput de către mulţi sîrbi ca „o înjosire a demnităţii naţionale”.
Declararea unilaterală a independenţei Kosovo, cu recunoaşterea ei ulterioară de către SUA şi UE, ar putea crea un precedent periculos pentru întreaga lume. Bascii şi catalonii (în Spania şi Franţa), corsicanii (Franţa), nord-irlandezii (Marea Britanie), locuitorii Quebeqului (Canada) vor avea tot dreptul să ceară independenţă şi recunoaştere internaţională, la fel ca şi multe republici sau regiuni autonome din Federaţia Rusă ori din alt stat. De altfel, marţi, Serghei Mironov, preşedintele Consiliului Federaţiei, Camera superioară a parlamentului rus, a declarat că Rusia va trebui să îşi reconsidere poziţia faţă de regiunile separatiste Abhazia şi Transnistria în cazul în care Kosovo îşi va proclama independenţa. În aceeaşi zi, chestiunea „recunoaşterii independenţei Transnistriei” a fost examinată în cadrul şedinţei plenare a Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, la propunerea lui Semion Bagdasarov, deputat din „Rusia Dreaptă”.
Este evident că UE ar trebuie să fie mult mai atentă în acţiunile sale şi să dea dovadă de o deschidere mai largă faţă de statele aspirante la integrare, inclusiv faţă de Moldova. În noiembrie 2007, organizaţia neguvernamentală „European Council on Foreign Relations” /ECFR/ (cu sediul la Londra) a prezentat un raport în care se recomandă ca UE să ajute mai mult Moldova, Ucraina şi Georgia pentru a evita revenirea acestora sub controlul total al Moscovei. Se pare că în ultimul timp europenii îşi reconsideră poziţia faţă de statele din această regiune.
Zilele acestea, conaţionalul nostru Nicu Popescu, angajat al ECFR a anunţat, pe pagina web personală, că pe culoarele Uniunii Europene se vorbeşte că peste 2-3 ani (după ratificarea şi punerea în practică a Acordului de la Lisabona) se pot relansa discuţiile despre extinderea UE spre Est, val ce va cuprinde Moldova şi Ucraina. Este o noutate îmbucurătoare, confirmată şi de către mai multe semnale venite în ultimul timp. În acest sens putem remarca declaraţia făcută săptămîna aceasta, la Bucureşti, de către preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, care a afirmat că „statele balcanice şi Moldova au vocaţie de a fi în Uniunea Europeană”. În aceiaşi ordine de idei se înscriu şi mesajele de încurajare a mersului european al ţării noastre ce vin, în ultimele luni, din partea unor cancelarii occidentale, care anterior nu au fost printre susţinătorii aspiraţiilor europene ale Moldovei (Londra, Berlin, Madrid etc.).
Deşi pozitive, aceste mesaje nu sînt suficiente. Moldova, ca şi alte state care speră să devină membre ale UE, au nevoie de semnale clare, notate expres în acorduri politice, că sîntem aşteptaţi în această comunitate. Chişinăul tot mai insistent solicită Bruxelles-ului începerea negocierilor asupra unui nou cadru juridic mai avansat, în care să figureze şi „lumina din capătul tunelului”. UE ar trebui să facă paşi în întîmpinarea acestor state, dacă a învăţat ceva din lecţia Serbiei. Pe de altă parte, Moldova trebuie să depună mai multe eforturi pentru a realiza plenar prevederile Planului de Acţiuni. Sperăm ca lecţia Serbiei să fie de învăţătură pentru toţi.

Expuneţi-vă părerea despre acest material la rubrica "comentarii"!