Moldova în căutarea destinului civilizaţional (II)

Vlad STOIAN

(continuare)

Proiectul geopolitic universal

Extinderea Uniunii Europene şi Alianţei Nord-Atlantice (NATO) spre Est au avut la baza considerente de natură geopolitică. În acest context, de către elitele academice din fostele state candidate şi Occident, extinderea UE a fost prezentată ca debarasarea de povara comunismului şi reîntoarcerea în Europa liberă (Return to Europe, eng.). Însa în realitate, statele din Europa de Est au fost incurajate să-şi caute un refugiu sub umbrela NATO şi UE de către o posibilă revitalizare a puterii Federaţiei Ruse. Astfel, Ungaria şi Republica Cehă, intrînd în NATO s-au reîntors în domeniul “post-habsburgic”. Patriarhul gîndirii istorice anglo-saxone Arnold Toinby (1889 – 1975) atenţiona asupra ambiţiilor universale ale civilizaţiei Occidentale, care are “are ca scop nu mai mult şi nu mai putin decît incadrarea intregii umanităţi într-o societate unică şi controlul asupra tuturor lucrurilor, care există pe pamînt, în aer şi apă, care pot fi folosite de către tehnologiile moderne occidentale. Ceea ce face astăzi Occidentul cu islam, aceasta va face cu toate civilizaţiile existente – lumea Creştin-Ortodoxă, civilizaţia Induistă şi Orientul îndepărtat” (Нарочницкая, 2003).

Instalarea elementelor ale scutului anti-rachetă american în Polonia şi Cehia, recunoaşterea recentă a independenţei provinciei Kosovo, încercări de limitare a autorităţii Consiliului de Securitate al ONU, promovarea ideii de creare Ligii Democratice a statelor Occidentale în afara ONU (ex. Robert Kagan), acţiuni insistente de atragere în NATO a Ucrainei, şi raspînderea catolicismului şi protestantismului în această ţară creştin-ortodoxă – toate sunt elementele unui joc geopolitic global al Occidentului (în primul rînd al anglo-saxonior) de instaurare a unui mod unipolar de guvernare globală (global governance, eng.). Considerînd diverse regiuni de gravitaţie geopolitică din interiorul Ucrainei (Lvov, Simferopol, Harkov, Sevastopol) se pare că frontiera dintre Vest şi Est iarăşi ca şi la începutul secolului XVIII trece pe Nipru. În acest context un fost bine cunoscut “vultur” politic american, Z. Brzezinski afirma ca după 2010 Ucraina şi Polonia vor constiti elemente importante ale nucleului securităţii europene. Astfel, dacă Polonia în urma extinderii UE şi NATO deja a intrat în Noul Grossraum euro-atlantic (spaţiul vital, germ. Carl Schmitt), atunci Ucraina este tot mai insistent atrasă în sfera de influenţă a Occidentului pentru a asigura un control total asupra Heartland-ului (teritoriului central, eng.) continental european (Halford Mackinder). Obiectvul acestei politici costă în prevenirea apropierii dinre Ucraina şi Rusia, care în conformitate cu acelaşi Z. Brzezinski, împreună cu Ucraina ar deveni iarăşi un “imperiu”, adică o superputere (Нарочницкая, 2003).

Construcţia unei lumi unificate şi unipolare are loc prin diferite mijloace. În sens ideatic, proiectul global încearcă să redefinească sau chiar să elimine pilonii tradiţionali de bază ale sistemului de securitate mondial, precum sunt conceptele de suveranitate şi drept internaţional. Astfel, se dezvoltă baza juridică pentru a efectua “intervenţii umanitare” în statele pe care “lumea democratică” sau “comunitatea internaţională” le consideră pasible de acţiunea coercitivă externă. Deseori însă democratizarea reprezintă doar un pretext pentru a extinde sfera de influenţă a “exportatorilor progresului şi civilizaţiei”.

Controlul asupra resurselor şi cailor de comunicare geostrategice sunt obiective reale şi foarte importante în politica promovată. Un război modern asupra hidrocarburilor şi eliminării unui potenţial pol regional unificător de atracţie în lumea arabă a fost condus de Statele Unite, care în prezent cu disperare încearcă să găsească o soluţie la dezordinea şi războiul civil din Irac. Această intervenţie militară şi multiple alte acţiuni coercitive şi persuasive ale Occidentului se bazează pe teza divizării lumii în state “civilizate” şi “ne-civilizate”. În spaţiu post-sovietic exemple de instaurare a regimurilor “civilizate” cu vector Occidental în politica internă şi externă au constituit revoluţii în noile state independente, care au avut în calitate de scop strategic atragerea acestor state în sfera de influenţă geopoltică a Occidentului. În organizarea revoluţiilor s-a folosit puterea latentă sau “moale” (soft power, eng. Keohane&Nye, 2001), care se concentrează asupra manipulării opiniei publice, cîştigării “minţilor şi inimilor” (hearts and minds, eng.) sau finanţarea directă a protestelor de stradă. În multe privinţe magnetismul bunăstării Occidentale şi impresia falsă a posibilităţii de raspîndire rapide a acestuia în statele post-revoluţionare au stat la baza acestor lovituri de stat.

În cazul Uniunii Europene, puterea pe care o exercită UE asupra altor state de obicei este conceptualizată în două modalităţi. Prima abordare consideră puterea ca posesiune sau ca proprietate şi se incadrează în ceea ce David Baldwin a numit “abordarea naţională a puterii” (Baldwin în Carlsnaes, 2002). Aceasta abordare considera diferiţi indicatori ai puterii, precum sunt Produsul Intern Brut, potenţial demografic sau militar cumulat al UE. Însă cea mai relevantă abordare este concepţia relaţională a puterii (Dahl, 1957, Badwin, 1989). În conformitate cu această abordare puterea Europei unite poate să-şi găsească expresie doar în relaţie cu alţi actori internaţionali, pentru că nu există putere în vid. Aserţiunea că Europa deţine putere este imediat urmată de întrebarea – puterea de-a face ce? Astfel, în baza definiţiei influente a lui Robert Dahl, Karen E. Smith consideră că influenţa UE reprezintă „instrumente utilizate de politicieni în încercările lor de-a induce pe alţi actori internaţionali să facă ceea ce nu ar fi facut fără această influenţă” (Smith în Zielonka, 1998) şi descrie trei tipuri principale de instrumente (tradiţionale şi sui generis) pe care Europa le utilizează – diplomatice, economice şi militare. Ian Manners a introdus un alt concept al puterii normative a UE, care prin promovarea ideilor democraţiei universale a devenit foarte influentă în lumea modernă (Manners, 2002).

Este adevarat însă că modelul de guvernare globală în prezent se confruntă cu provocări din partea mai multor poluri de putere regionale cu pretenţii globale, precum este China în Asia, care promovează o politică economică şi ideologică foarte pragmatica şi dispune de un potenţial enorm de creştere (mai puţin în zonele rurale). În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi renaşterea puterii Federaţiei Ruse, bazată pe situaţia favorabilă pe piaţa mondială de hidrocarburi, adoptarea unui model organizaţional în alocarea resurselor economice, centralizarea puterii politice interne şi promovarea unei politici externe extrem de pragmatice, îndreptate spre reîntoarcerea de către Rusia a statutului de putere mondială după o perioadă de umilinţă cauzată de reforme liberale, promovate în conformitate cu recomandările consultanţilor străini, adevăraţi “bolşevici ai pieţei” (ex. Jeffrey Sachs).

În acelaşi timp, nu au dreptate comentatorii occidentali, care declară că politica internă şi externă rusă nu are un fundament moral şi este bazată în exclusivitate pe interesele marelui capital (ex. Dmitrii Trenin,WQ, 2007). Rusia – o ţară creştin-ortodoxă – se poziţionează în prezent ca moştenitoare a imperiului Bizantin, ceea ce conferă acestui stat un rol istoric absolut deosebit într-o societate globală anti-naţională, cosmopolită, universală, euro şi antropocentrică. Rusia nu mai doreşte să se mulţumească cu rolul “barbarului la poarta Europei, care trebuie civilizat”, iar mistificarea puterii politice în spiritul credinţei ortodoxe conferă o legitimate enormă sistemului personalizat al puterii politice din Rusia (poate nu şi pentru Occident).

După 1917 toate studiile şi referirile la tradiţia bizantină şi ale istoriei imperiului Bizantin au fost limitate sau chiar eliminate din centrele academice şi educaţionale sovietice. Acum însă spiritul de continuitate renaşte şi conferă o coeziune internă şi mai mare statului federativ rus. În acelaşi timp, nici trecutul sovietic nu mai este demonizat precum a fost făcut în timpul reformelor liberale de la începutul perioadei de tranziţie, iar ziua Marii Victorii asupra fascismului a devenit o sărbătoare absolut deosebită pentru ruşi.

În linii mari, lumea modern reaminteşte concepţia gînditorului ilustru rus A. Panarin (1940 – 2003), în conformitate cu care antagonismul contermporan se manifestă între moştenitorii ai Romei – vestice (globale şi barbare) şi orientale (creştine). Astfel, Occidentul colectiv şi, mai ales, Statele Unite, care se autoidentifică ca un imperiu postmodern secular sau teluric protestant-catolic, încearcă să-şi impună dominaţia asupra întregii lumi, pe cînd Rusia ca moştenitoare a imperiului Bizantin (cu precădere în ultimul deceniu) încearcă să propună lumii o cale alternativă de dezvoltare, mai ales bazată pe spiritul oriental creştin ortodox.

“Ciocnirea civilizaţiilor” – o teză mai veche, înaintată de Samuel Huntington - se pare că îmbracă în arealul nostru idea confuntării creştinismului ortodox, colectivităţii, naţionalului pe de o parte, şi tratării liberale a democraţiei, drepturilor omului, individualismului “cetăţenilor lumii” şi descentralizării puterii politice statale – pe de altă. În cazul Bizanţului, Occidentul, pe atunci barbar, a reuşit să răpuna acest imperiu înfloritor prin atacuri susţinute asupra credinţei romeilor şi cotropirea căilor de comerţ. În rezultat imperiul Bizantin a fost lipsit de tezaurul său material şi cultural, vestigiile căruia pot şi acum fi văzute în catedrale, monumente şi galerii din capitalele occidentale.

Această contradicţie poate fi privită şi sub aspectul metaforei lui Gellner a “zonelor timpului”, care sugerează combinarea a timpului şi spaţiului. Pentru o societate tradiţională, orizontul spaţial este limitat, pe cînd orizontul temporal, definit prin istorie şi mit se extinde în trecutul istoric. Astfel, există o opoziţie vizibilă între societatea urbanizată şi globală Occidentală, care există preponderent în spaţiu, şi societatea tradiţionala pe calea urbanizării din Est, care există preponderent în timp.

Criza spirituală a Europei

Toate acestea se petrec pe fundalul crizei spirituale şi identitare în cadrului Uniunii Europene, care în proiectului textului Constituţiei sale a refuzat să introducă importanţa tradiţiei creştine a Europei, şi în spiritul toleranţei şi corectitudinii europene a propus idei, care nu depaşesc idealurile comfortului material şi reamintesc de slogane bine cunoscute de “electrificare a întregului Pamînt”. Pentru sf. Aureliu Augustin (354 – 430), care, după cucerirea Romei de către vestgoţi, a conceput istoria umanităţii ca fiind o eternă luptă dintre păcat şi Adevar, şi a determinat prin scriirile sale organizarea de atunci a civilizaţiei Occidentale, proiectul unic European modern ar fi constituit un triumf desăvîrşit al păcatului.

Rădăcinile crizei spirituale actuale ale civilizaţiei Europene au devenit mai vizibile după Marea Schismă a bisericii catolice, cînd aceasta din urmă a transformat politica într-un element determinant al activităţii sale şi a devenit telurică în comparaţie cu creştinismul oriental prin promovarea docrinei juridice a mîntuirii. În spiritul raţionalist al dreptului roman catolicismul argumenta că mîntuirea omului depinde de numărul de fapte bune pe care acesta le face pe parcursul vieţii, ceea ce este într-o contradicţie fundamentală cu învăţătura sfinţilor părinţi ai creştinismului ortodox, acuzat în prezent de catolici de lipsa progresului în adaptarea continuă la realităile vieţii contemporane.

Pe parcursul timpului însa criza spirituală a Europei a evoluat şi a avut multiple “tumori” ale spiritului, precum a fost raţionalismul Renaşteri sau teza fascistă despre superioritatea rasei ariene. În perioada de după cel de-al doilea război mondial a aparut un proiect de unificare a continentului European, care iniţial avînd la bază considerente mai mult economice, s-a dezvoltat într-o aventură ideologică de construire a identităţii Europene, demos-ului European pe baza împărtăşirii aşa numitor valori europene, care nu sunt altceva decît o variantă adaptată a proiectului ideologic universal, bazat pe primatul drepturilor unui om absract sau a tratării liberale a libertăţii.

Este adevarat că statele Europene împărtăşesc o memorie colectivă comună, o istorie a razboaielor şi păcii, un tezaur comun cultural şi ştiintific. Nu este mai puţin adevărat însă că aşa numite valori Europene, promovate în prezent de birocraţia supranaţională se concentrează mai ales asupra formei şi nu asupra conţinutului istoric, naţional şi cultural al statelor membre. În cazul în care în interiorul Europei apar manifestări cu adevarat naţionale (nu naţionaliste) şi patriotice, care contrazic spiritul supranaţional, acestea sunt declarate ca fiind periculoase pentru pacea continentală, pentru că astfel se pot “trezi” şi memoriile negative ale numeroaselor conflicte teritoriale, etnice sau religioase, care există între diferite naţionalitaţi. Cercurile academice Europene au argumentat că Europa a devenit o “comunitate de securitate” pe baza conceptului propus de Karl Deutsch în 1957, iar lipsa unor razboaie sau conflicte majore în perioada postbelică este prezentată ca una dintre cele mai concludente realizări ale proiectului European unic (Deutsch, 1969, Adler&Barnett, 1998). Cum a remarcat Ole Waever “integrarea s-a transformat într-un obiectiv în sine, pentru că alternativa este fragmentarea, un proces de auto-distrugere, care prin definiţie va distruge “Europa” ca proiect” (Waever în Adler&Barnett, 1998).

Avînd acest punct de referinţă, securitatea este declarată ca fiind mai presus decît adevaratele valori naţionale şi religioase, care în totalitatea lor şi formează adevăratul tezaur axiologic European. De cele mai dese ori însă despre această contradicţie nu se vorbeşte în spiritul corectitudinii şi toleranţei colectiv acceptate ca valori în sine, şi se declară că formula succesului European este “unitatea în diversitate”. Astfel, cît nu s-ar părea de straniu pentru publicul larg prin caracterul său secular Uniunea Europeană încetul cu încetul devine o ambiţie tot mai anti-Europeană în cazul în care considerăm rădăcinile creştine ale “batrînului continent”, unde se găsesc adevăratele valori ale civilizaţiei Europene.

Voturile negative ale Franţei şi Olandei asupra proiectului Constituţiei UE au demonstrat existenţa unei rezistenţe naţionale tacite la Europenizarea forţată, însă aventura seculară continuă. Chiar şi Serbia slavă şi ortodoxă, fiind lipsită de latini de provincia sa istorică, Kosovo, a votat în majoritate la alegerile parlamentare din 11 mai, 2008 pentru cursul pro-European. La baza acestui vot s-a aflat magnetismul bunăstării societăţii Occidentale a consumatorilor, precum şi argumentul UE că numai prin intrarea în “comunitatea de securitate” Europeană şi debarasarea de memoria colectivă a sîrbilor şi kosovarilor prin impunerea valorilor post-naţionale şi post-religioase se poate asigura pacea şi liniştea în regiune.

Lipsa unui fundament valoric viabil, limitelor geografice şi temporale clare, imposibilitatea definirii scopului real şi finalităţii proiectului unic European au rezultat într-o mulţime de definiţii şi tratări ale Uniunii Europeane: “un obiect politic neidentificat” (Jacques Delors), “entitate multi-perspectivală” (John Ruggie), “Europa fără frontiere” (Francois Peroux), iar cercurile conservatoare Europene absolut justificat atenţionează despre dispariţia tradiţiei apostolice creştine în Europa. Nu în ultimul rînd, această se manifestă şi prin începerea şi avansarea negocierilor de accesiune a Turciei la UE. Istoria ne spune că turcii Otomani prin expansiunea militară au răpus capitala Bizanţului creştin, au cucerit Balcanii şi au ajuns pînă la Viena (asediată de două ori), iar arabii prin traversarea Perineilor au ajuns pînă la Franţa. Acum că şi în trecutul istoric, Europa se află în pericol – şi din partea turcilor, şi din partea lumii arabe. În Europa deja locuiesc aproximativ 25-30 mln. de musulmani, care se asimilează foarte greu sau, de cele mai dese ori, nu se integrează deloc în societate formînd ghetto-uri etnice separate. În acest sens este necesar de reamintit că Europa nu este doar un spaţiu geopolitic, ci şi civilizaţional cu o istorie milenară, iar Turcia (aşa cum crede birocraţia Europeană şi elitele corporaţiilor transnaţionale) nu reprezintă doar o piaţă de desfacere cu forţă de muncă ieftină, şi potenţial de creştere economică. Probabil că în cazul în care Europa modernă nu va identifica un proiect istoric de anvengură transcedentală, bazat pe rădăcinile sale creştine (şi nu toleranţei la păcat), proiect care să depăşească idealurile simpificate ale celor mai bune bunurilor de consum, şi drepturilor omului ca valori în sine, într-adevar vom fi martori al “Apusului Europei” (O. Spengler, 1932).

Surprinzator, însa, chiar şi în aceste condiţii de incertitudine identitară integrarea Europeană se bazează pe renunţarea absolut benevolă la o mare parte din suveranitate de către statele-membre şi “vecini noi”, incluşi în prezent în Politica de Vecinatate a Uniunii Europene. Cu toate acestea devine tot mai evident că extinderea UE nu mai poate servi ca un proiect în sine prin care se justifică existenţa acestui fenomen sui generis, iar concepţia cetăţii Europa ca reacţie la globalizare devine tot mai puţin elocventă pentru că însăşi esenţa sincretică a UE constituie fundamentul globalizării.

Proiect ideologic universal

În termeni de ideologie proiectul unic se concentrează asupra promovării “valorilor Occidentale” în calitate de “valori universal-umane”, printre care se numără drepturile universale ale omului, libertatea individuală, democraţia, etc. Astfel, mesajul extern al Europei a devenit extrem de ideologizat, iar docrina mesianismului american a fost pusă la baza politicii externe a Statelor Unite. În calitate de fundament al ideologiei serveşte filosofia raţională liberală, care pretinde la rolul de ultim adevăr şi tinde să substituie valorile spirituale şi naţionale milenare ale umanităţii pentru continuarea istoriei umane fără un conţinut valoric teleologic. Ideologia proiectului este prin excelenţă telurică şi demistificată, iar religia şi cultura sunt privite doar ca nişte elemente ale unei societăţi pluraliste în care binele şi răul sunt relative, şi în care orice manifestare umană are dreptul la existenţă.

Avînd la bază docrina dreptului natural cu rădăcini în Evul Mediu (Hugo Grotius, Thomas Hobbes, John Locke) a fost elaborată poziţia liberală asupra drepturilor omului, care în prezent serveşte în calitate de fundament pentru regimul internaţional al drepturilor omului (Brown în Baylis&Smith 2001). În linii mari, poziţia liberală are două caracteristici definitorii. În primul rînd, se argumentează că oamenii posedă drepturi inalienabile şi necondiţionate la viaţă, proprietate, libertatea de exprimare, iar unicul motiv pentru a constrînge drepturile individului poate să fie asigurarea drepturilor unui alt individ. În al doilea rind, se spune că funcţia primară a statului constă în protejarea acestor drepturi, iar instituţiile politice sunt evaluate în baza capacităţii lor de-a proteja aceste drepturi.

De asemenea este înaintată teza dominantă precum că drepturile omului în înţelegerea lor Occidentală au un caracter universal. În acest context omul este privit ca o fiinţă absractă pentru care nu este importantă cultura şi tradiţia, ci mai ales drepurile sale pe care fiecare dintre noi le capată odată cu naşterea şi le pierde odată cu moartea. Regimul internaţional al drepturilor omului promovează ideea unei “umanităţi” comune a popoarelor lumii. Se trece însă cu vederea peste faptul că calităţile care ne diferenţiază unul de altul sunt tot atît de importante ca şi cele care ne unesc. În rezultat se produce unificarea criteriilor de definire a binelui şi răului, re-conceptualizarea omului, sensului vieţii sale personale şi naţionale, re-evaluarea cursului istoriei umane universale.

Aceaşi tensiune este prezentă între ideea modelului universal al democraţiei şi sistemelor tradiţionale de organizare a societăţii. Poate cel mai bine opoziţia dintre ideile democraţiei liberale şi tradiţia este reprezentată în sloganul renumitului scriitor al Renaşterii franceze Voltaire, care cu referinţă la soarta bisericii în cadrului dictaturii iacobine exclama în permanenţă: “Distrugeţi Fiara!”.

După ofensiva extraordinară asupra creştinismului, revoluţionarii fracezi au fost totuşi impuşi să se reîntoarcă la biserică cînd desfrîul total, dezordinea şi lipsa crasă de moralitate au cuprins societatea franceză. Cu toate acestea noua conducere a Republicii Franceze libere a continuat să propage cu insistenţă ideea substituirii creştinismului cu puterea raţionalităţii şi, de fapt, a continuat revolta biblică a strămoşilor noştrii împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Libertatea, în conformitate cu această ideologie are un sens superficial şi nu constă în libertatea internă de-a nu face rău (libertatea de păcat), ci în libertatea externă de-a face orice în limitele legii şi pînă cînd nu este afectată libertatea celorlalţi. Accepţiunea liberală a libertăţii are un potenţial enorm pentru generarea unui proces de degradare a moralităţii şi demnităţii umane.

Cel mai evident însă este faptul că nu poate exista un model universal al democraţiei. Acesta trebuie să corespundă cu conţinutul axiologic, cultural şi istoric existent într-o societate sau alta. Fără, însă, a accentua caracter negativ al formalismului democratic, democratizarea societăţii globale a fost declarată a priori ca fiind un bine în sine. Comunitatea academică Occidentală a elaborat teorii ale democratizării, precum sunt cele funcţionaliste (ex. Robert Dahl), care oferă o imagine deterministă şi liniară a democratizării, sau genetice, ce se concentrează asupra modului în care are loc democratizarea. Lipset a propus teza că prosperitatea este într-o legatură directă cu durabilitatea democraţiilor. Din perspectiva Kantiana a fost propusă teoria că democraţiile nu luptă una împotriva alteia (democracies-don’t - fight-each-other, eng.). Însă toate acestea nu împiedică civilizaţia seculară latină să impună prin “armă şi cuvînt” modelul ideologic universal în toată lumea. Astfel, cercurile politice influente globale, care se autoproclamă “comunitatea internaţională”, cu precadere din SUA, au ridicat lozinca democratizării mondiale cu orice mijloace, chiar prin utilizarea preventivă a forţei (pre-emptive strike docrine, eng) acolo unde există interese naţionale strategice americane.

(va urma...)

Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!