“Südost-Medienagentur” este o companie de producţie Tv privată cu oficiu principal în Bremen, Germania. Noi am vrea să invităm zece tineri jurnalişti din Moldova la un
Training educaţional de jurnalism TV care va dura 3 luni. Cursul nostru se va axa pe acumularea/perfecţionarea abilităţilor practice în domeniul TV. Acest training este organizat cu susţinerea financiară a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est din Germania.
Descrierea generală a training-ului:
Primele două luni de curs (septembrie – octombrie) vor fi susţinute în Chişinău, Moldova. Participanţii se vor concentra pe studierea aspectelor jurnalistice şi tehnice a producţiei TV.
În noiembrie studenţii vor realiza independent un documentar TV de scurt metraj.
Cursul se va finaliza la începutul lui decembrie cu prezentarea publică a tuturor filmelor documentare TV, produse pe perioada cursului.
Toţi aplicanţii trebuie să corespundă următoarelor cerinţe care îi fac eligibili pentru training:
Studii universitare
Cunoaşterea limbii engleze
Experienţă de jurnalist TV
Limita de vîrsta – pînă la 30 de ani
Cursul va începe la 1 Septembrie 2008 în Chişinău.
Doritorii de a se înregistra la cursuri sunt rugaţi să trimită formularele de aplicare pînă la 30 iunie 2008 la adresele de e-mail: info@suedost-medienagentur.de şi
suedostmold@gmail.com
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
marți, 10 iunie 2008
"Naţ-bolii" rusofoni din Chişinău îşi crează o formaţiune politică "Moldova Nouă"
Naţional-bolşevicii din ţara noastră, copia fidelă a partidului ultra-radical cu acelaşi nume din Rusia, anunţă despre lansarea unei noi formaţiuni politice în R. Moldova - "Moldova Nouă". În ţara noastră, Partidul Naţional-Bolşevic nu este înregistrat. Mai multe tentative ale acestora de a-şi înregistra formaţiunea, prin diferite şiretlicuri, nu a trecut. Cu aproximativ trei ani în urmă, naţ-bolii de la Chişinău au anunţat despre înregistrarea "Proiectului Noul Bugeac" (PNB), încercând să-şi promoveze astfel iniţialele Partidului Naţional-Bolşevic dar şi ideile lor ultraradicale (ceva timp în urmă, capitala noastră era invadată de inscripţii gen "Kişinev - russkii gorod!"). Acum se vede că doresc ceva mai mult şi anunţă despre lansarea forţei politice "Moldova Nouă", care, aparent, nu are nimic ilegal în ea.
Unul dintre semnatarii manifestului şi Planului de Acţiuni al "Moldovei Noi" este Evghenii Şolari, cunoscut în special pentru atacul cu chefir, în 2004, asupra ambasadorilor occidentali (inclusiv a ex-şefului Misiunii OSCE în Moldova, William Hill) reuniţi la Chişinău într-o şedinţă importantă a Comitetului de Miniştri al OSCE. Aici puteţi afla cîte ceva detalii despre acest Şolari.
Noua forţă politică, aşa cum se numeşte "Moldova Nouă", va pleda pentru renunţarea la procesul de integrare europeană şi apropierea de Federaţia Rusă, pentru federalizarea R. Moldova, cu acordarea dreptului de veto pentru Transnistria şi Găgăuzia, reprezentarea acestor două regiuni în Parlamentul bicameral cu câte 25%, respectiv 50% restului teritoriului R. Moldova; pentru două limbi de stat: rusa şi româna etc.
Ideea "Moldovei Noi" este promovată, deocamdată, cu ajutorul site-ului www.ava.md , care a publicat câteva materiale despre acest proiect, semnate de Evghenii Şolari, unul dintre colaboratorii site-ului respectiv. Şolari mai este şi corespondent în R. Moldova al Agenţiei ruse de presă "Regnum", creată de fostul consilier al preşedintelui Vladimir Putin, Modest Kolerov (ca instrument de propagandă al Kremlinului). Vedeţi aici manifestul şi Planul de Acţiuni al "MN", iar aici "receptul" pe care îl propun aceştea.
Site-ul ava.md este coordonat de către Vitalii Andrievski, un specialist în comunicare politică ce l-a consiliat (probabil îl consiliază şi la moment) pe liderul PSD, Dumitru Braghiş.
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
Unul dintre semnatarii manifestului şi Planului de Acţiuni al "Moldovei Noi" este Evghenii Şolari, cunoscut în special pentru atacul cu chefir, în 2004, asupra ambasadorilor occidentali (inclusiv a ex-şefului Misiunii OSCE în Moldova, William Hill) reuniţi la Chişinău într-o şedinţă importantă a Comitetului de Miniştri al OSCE. Aici puteţi afla cîte ceva detalii despre acest Şolari.
Noua forţă politică, aşa cum se numeşte "Moldova Nouă", va pleda pentru renunţarea la procesul de integrare europeană şi apropierea de Federaţia Rusă, pentru federalizarea R. Moldova, cu acordarea dreptului de veto pentru Transnistria şi Găgăuzia, reprezentarea acestor două regiuni în Parlamentul bicameral cu câte 25%, respectiv 50% restului teritoriului R. Moldova; pentru două limbi de stat: rusa şi româna etc.
Ideea "Moldovei Noi" este promovată, deocamdată, cu ajutorul site-ului www.ava.md , care a publicat câteva materiale despre acest proiect, semnate de Evghenii Şolari, unul dintre colaboratorii site-ului respectiv. Şolari mai este şi corespondent în R. Moldova al Agenţiei ruse de presă "Regnum", creată de fostul consilier al preşedintelui Vladimir Putin, Modest Kolerov (ca instrument de propagandă al Kremlinului). Vedeţi aici manifestul şi Planul de Acţiuni al "MN", iar aici "receptul" pe care îl propun aceştea.
Site-ul ava.md este coordonat de către Vitalii Andrievski, un specialist în comunicare politică ce l-a consiliat (probabil îl consiliază şi la moment) pe liderul PSD, Dumitru Braghiş.
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
vineri, 6 iunie 2008
Tiraspolul intră în confruntare deschisă cu Moscova UPDATE 16.15
Declaraţiile recente ale deputatului rus, Alexei Ostrovski, prin care a dat clar de înţeles că Rusia nu va recunoaşte independenţa Transnistriei, au provocat multe reacţii la Tiraspol. Anterior am scris despre semnalele că regiunea de est a R. Moldova ar putea cerea aderarea la UE şi că vor lansa o "politică externă multivectorială". Astăzi au apărut două materiale care seamănă mult a început de "război" între regimul smirnovist şi Rusia (de altfel, nu este primul de acest gen; prin anii 90 s-au mai înregistrat asemenea situaţii, când Transnistria a cerut unirea cu ...Ucraina).
Într-un interviu acordat publicaţiei moscovite "Moskovskii komsomoleţ", şeful departamentului de externe de la Tiraspol, Valeri Liţkai a subliniat că Transnsitria "nu trebuie să dubleze prostesc" politica rusească, făcînd referinţă la afirmaţia lui Ostrovski. Citiţi aici o relatare din interviu, precum şi poziţia unui expert rus, care spune tranşant de ce Rusia vrea acum rezolvarea problemei transnistrene.
Zilele acestea a ieşi şi o altă pierlă de la Tiraspol, care, prin oficiosul "Pridnestrovie" s-a anunţat că regiunea transnistreană "nu are datorii pentru gazul rusesc" şi că cifra de aproape 2 miliarde USD datorii faţă de "Gazprom" sunt "speculaţii". E o palmă puternică trasă "Gazpromului". Motivul este acelaşi. Şantajul pe care încearcă să-l facă Tiraspolul la adresa Moscovei.
UPDATE 16.15
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
Într-un interviu acordat publicaţiei moscovite "Moskovskii komsomoleţ", şeful departamentului de externe de la Tiraspol, Valeri Liţkai a subliniat că Transnsitria "nu trebuie să dubleze prostesc" politica rusească, făcînd referinţă la afirmaţia lui Ostrovski. Citiţi aici o relatare din interviu, precum şi poziţia unui expert rus, care spune tranşant de ce Rusia vrea acum rezolvarea problemei transnistrene.
Zilele acestea a ieşi şi o altă pierlă de la Tiraspol, care, prin oficiosul "Pridnestrovie" s-a anunţat că regiunea transnistreană "nu are datorii pentru gazul rusesc" şi că cifra de aproape 2 miliarde USD datorii faţă de "Gazprom" sunt "speculaţii". E o palmă puternică trasă "Gazpromului". Motivul este acelaşi. Şantajul pe care încearcă să-l facă Tiraspolul la adresa Moscovei.
UPDATE 16.15
Iată şi interviul unui lideraş al unui partiduţ din regiunea transnistreană, Alexandr Bondari (reprezentant al "Obshirassiiskoi partii"), prin care se blamează Alexei Ostrovskii, care "nu este în drept să vorbească din numele tuturor" (citiţi aici).
Puteţi citi şi aici diferite reacţii isterice ale reprezentanţilor de la Tiraspol la declaraţia lui Ostrovski.
De la întâlnirea Voronin-Medvedev sunt puţine informaţii (vedeţi aici şi aici). Nici în comunicatul de presă al preşedinţiei moldoveneşti nu se pomeneşte niciun cuvânt despre reglementarea transnistreană.
La întâlnirea Voronin-Iuşcenko, de astăzi, la Sankt-Petersburg, cei doi preşedinţi au vorbit despre "imperativul identificării unei soluţii politice durabile a conflictului în baza principiilor de suveranitate şi integritate teritorială a Republicii Moldova". Detalii vedeţi aici. În iunie curent, Iuşcenko va sosi în vizită la Chişinău.
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
PSD cere demisia preşedintelui CMC, Mihai Ghimpu
Partidul Social Democrat constată cu îngrijorare că activitatea Consiliului Municipal Chişinău continuă să fie sub nivelul aşteptărilor chişinăuienilor, conlucrarea între componentele politice reprezentate în CMC este una defectuoasă, iar Conducerea Consiliului Municipal nu este capabilă să asigure o atmosferă de colaborare eficientă, pentru soluţionarea problemelor capitalei.Consecinţele acestei situaţii sunt nesoluţionarea problemelor stringente cu care se confruntă cetăţenii şi agenţii economici din capitală, interminabilele scandaluri şi altercaţii între reprezentanţii CMC şi, nu în ultimul rând, compromiterea coaliţiei democratice, ca fiind incapabilă să asigure o administrare eficientă a municipiului Chişinău.
Fracţiunea social-democrată din CMC a înaintat în repetate rânduri propuneri pentru eficientizarea activităţii Consiliului Municipal, pentru coordonarea activităţilor şi sporirea responsabilităţii decizionale a fracţiunilor democratice în CMC, însă acestea au fost fie neglijate, fie respinse de către Preşedintele Consiliului Municipal.
Partidul Social Democrat şi fracţiunea social-democrată în Conciliul Municipal Chişinău consideră că situaţia de criză permanentă din CMC necesită asumarea de către fracţiunile democratice din CMC a responsabilităţii politice şi întreprinderea unor acţiuni energice şi hotărâte.
Pentru depăşirea situaţiei de criză din CMC, pentru asigurarea unei administrări eficiente a capitalei Republicii Moldova întru rezolvarea urgentă a multiplelor probleme ale chişinăuienilor, Partidul Social Democrat cere demisia Preşedintelui Consiliului Municipal Chişinău, dlui Mihai Ghimpu.
În cadrul discuţiilor, majoritatea consilierilor democraţi declară că susţin poziţia fracţiunii social-democrate, însă nu doresc să-şi asume responsabilitatea politică, invocând drept argument păstrarea imaginii politice a partidelor şi a liderilor, pe care îi reprezintă. Aceasta înseamnă, de fapt, neglijarea intereselor şi problemelor chişinăuienilor, în favoarea intereselor de partid.
6 iunie 2008 Comunicat de presă al PSD
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
Fracţiunea social-democrată din CMC a înaintat în repetate rânduri propuneri pentru eficientizarea activităţii Consiliului Municipal, pentru coordonarea activităţilor şi sporirea responsabilităţii decizionale a fracţiunilor democratice în CMC, însă acestea au fost fie neglijate, fie respinse de către Preşedintele Consiliului Municipal.
Partidul Social Democrat şi fracţiunea social-democrată în Conciliul Municipal Chişinău consideră că situaţia de criză permanentă din CMC necesită asumarea de către fracţiunile democratice din CMC a responsabilităţii politice şi întreprinderea unor acţiuni energice şi hotărâte.
Pentru depăşirea situaţiei de criză din CMC, pentru asigurarea unei administrări eficiente a capitalei Republicii Moldova întru rezolvarea urgentă a multiplelor probleme ale chişinăuienilor, Partidul Social Democrat cere demisia Preşedintelui Consiliului Municipal Chişinău, dlui Mihai Ghimpu.
În cadrul discuţiilor, majoritatea consilierilor democraţi declară că susţin poziţia fracţiunii social-democrate, însă nu doresc să-şi asume responsabilitatea politică, invocând drept argument păstrarea imaginii politice a partidelor şi a liderilor, pe care îi reprezintă. Aceasta înseamnă, de fapt, neglijarea intereselor şi problemelor chişinăuienilor, în favoarea intereselor de partid.
6 iunie 2008 Comunicat de presă al PSD
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
joi, 5 iunie 2008
Uniunea Europeană şi Republica Moldova se angajează într-un parteneriat al mobilităţii
Vice Preşedintele Comisiei Europene, Jacques Barrot, responsabil de domeniul "Justiţie, Libertăţi, Securitate", Comisarul Benita Ferrero-Waldner, responsabilă de Relaţiile Externe, Ministrul Afacerilor Interne al Sloveniei, Dragutin Mate şi Ministrul Afacerilor Interne ale Republicii Moldova, Valentin Mejinschi, împreună cu Miniştrii responsabili din Statele Membre interesate (Bulgaria, Cipru, Franţa, Grecia, Germania, Italia, Lituania, Polonia, Portugalia, România, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Suedia şi Ungaria), au lansat astăzi la Brussels un parteneriat al mobilităţii între Uniunea Europeană şi Republica Moldova, semnând Declaraţia Comună, în cadrul Consiliului "Justiţie şi Afaceri Interne".
Parteneriatele de mobilitate, pentru moment într-o etapă pilot, reprezintă noi instrumente comunitare menite să ofere o expresie concretă parteneriatelor dintre UE şi ţările terţe în vederea gestionării, în comun, a fluxurilor migraţionale, în interesul Uniunii Europene, a partenerilor săi şi a migranţilor. Parteneriatele de mobilitate se înscriu, în mod pregnant, în procesul de implementare a Abordării Globale elaborat de către Uniunea Europeană în domeniul migraţiei. Republica Moldova şi Republica Capul Verde sunt primele două state cu care UE se angajează în acest proces.
Vice Preşedintele Barrot a menţionat "Odată cu lansarea parteneriatelor de mobilitate, Uniunea Europeană se implică concret în procesul de gestionare comună şi într-un mod de responsabilitate a fluxurilor migratorii, care trebuie să permită atât Uniunii Europene, cât şi partenerilor săi să facă mult mai bine faţă provocărilor pe care le implică migraţia, precum şi să exploareze toate oportunităţile acesteia".
Comisarul Ferrero-Waldner, responsabil pentru relaţiile externe, a declarat "Salut semnarea de astăzi a parteneriatului de mobilitate dintre Moldova şi UE. Această nouă generaţie de parteneriate vor permite Moldovei şi UE să abordeze împreună, într-un singur cadru, problemele migraţiei şi dezvoltării care sunt esenţiale pentru viaţa cetăţenilor moldoveni. Comisia va oferi suportul deplin la realizarea acestui parteneriat, inclusiv, prin asistenţă financiară".
Context
În decembrie 2007, Consiliul Uniunii Europene a solicitat Comisiei să se angajeze, în colaborare cu Statele Membre şi Preşedinţia UE, într-un dialog cu Republica Moldova în vederea lansării parteneriatului pilot de mobilitate.
Acest fapt semnifică pentru UE şi Moldova continuarea şi intensificarea dialogului şi cooperării în domenii esenţiale care stau la baza Abordării Globale în domeniul migraţiei, o mai bună gestionare a migraţiei legale, consolidarea legăturii dintre "migraţie" şi "dezvoltare" şi lupta conta migraţiei nereglementate.
Discuţiile dintre Comisia Europeană, Statele Membre interesate şi Republica Moldova s-au materializat într-o Declaraţie de intenţii, cu caracter politic, care conţine în anexă o serie de iniţiative concrete propuse de către semnatari, care implementate, în comun, vor oferi o expresie concretă parteneriatului. Frontex şi Fundaţia Europeană pentru Instruire participă, de asemenea, la realizarea parteneriatului, în calitatea lor de agenţii comunitare. Parteneriatul se fundamentează pe dialog şi reciprocitate şi este ajustat la necesităţile socio-economice ale Republicii Moldova. Acesta este deschis pentru orice alte iniţiative noi suplimentare, precum şi tuturor Statelor membre interesate să participe.
Conţinutul Parteneriatului
Iniţiativele incluse în Parteneriat vizează promovarea unui cadru mai eficient privind circulaţia persoanelor şi migraţia reglementată, în special, prin consolidarea capacităţilor Republici Moldova de a gestiona migraţia, prin măsuri de informare, integrare şi protecţie a migranţilor şi persoanelor revenite, ţinând cont întru totul, de situaţia economică şi socială din Republica Moldova.
Aceste iniţiative vizează, în particular, sporirea beneficiilor migraţiei şi aportul acesteia pentru dezvoltare, atenuarea efectelor negative ale migraţiei de muncă, în special, pentru persoanele înalt calificate, facilitând migraţia circulară, revenirea şi reintegrarea acestor persoane. Parteneriatul include, de asemenea, iniţiative bilaterale care favorizează transferul beneficiilor de securitate socială, programe durabile de reintegrare, schimb, instruire de muncă temporară. Acesta, de asemenea, prevede dezvoltarea iniţiativelor vizând încurajarea participării diasporei la dezvoltarea Republicii Moldova, facilitând condiţiile de utilizare a remitenţelor de către comunităţile de origine, într-un mod productiv, care ar contribui la dezvoltare.
În final, în colaborare cu Republica Moldova, vor fi implementate şi alte iniţiative în vederea consolidării capacităţilor sale de a gestiona piaţa muncii, abordării într-un mod mai adecvat a aspectelor referitoare la azil şi protecţia refugiaţilor, luptei contra migraţiei clandestine şi a traficului de fiinţe umane, sporirea controlului la frontieră. În ceea ce priveşte ultimele două iniţiative, se va ţine cont de rolul de facilitare al Agenţiei Frontex care va semna, în curând, un angajament operaţional cu Moldova.
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
Parteneriatele de mobilitate, pentru moment într-o etapă pilot, reprezintă noi instrumente comunitare menite să ofere o expresie concretă parteneriatelor dintre UE şi ţările terţe în vederea gestionării, în comun, a fluxurilor migraţionale, în interesul Uniunii Europene, a partenerilor săi şi a migranţilor. Parteneriatele de mobilitate se înscriu, în mod pregnant, în procesul de implementare a Abordării Globale elaborat de către Uniunea Europeană în domeniul migraţiei. Republica Moldova şi Republica Capul Verde sunt primele două state cu care UE se angajează în acest proces.
Vice Preşedintele Barrot a menţionat "Odată cu lansarea parteneriatelor de mobilitate, Uniunea Europeană se implică concret în procesul de gestionare comună şi într-un mod de responsabilitate a fluxurilor migratorii, care trebuie să permită atât Uniunii Europene, cât şi partenerilor săi să facă mult mai bine faţă provocărilor pe care le implică migraţia, precum şi să exploareze toate oportunităţile acesteia".
Comisarul Ferrero-Waldner, responsabil pentru relaţiile externe, a declarat "Salut semnarea de astăzi a parteneriatului de mobilitate dintre Moldova şi UE. Această nouă generaţie de parteneriate vor permite Moldovei şi UE să abordeze împreună, într-un singur cadru, problemele migraţiei şi dezvoltării care sunt esenţiale pentru viaţa cetăţenilor moldoveni. Comisia va oferi suportul deplin la realizarea acestui parteneriat, inclusiv, prin asistenţă financiară".
Context
În decembrie 2007, Consiliul Uniunii Europene a solicitat Comisiei să se angajeze, în colaborare cu Statele Membre şi Preşedinţia UE, într-un dialog cu Republica Moldova în vederea lansării parteneriatului pilot de mobilitate.
Acest fapt semnifică pentru UE şi Moldova continuarea şi intensificarea dialogului şi cooperării în domenii esenţiale care stau la baza Abordării Globale în domeniul migraţiei, o mai bună gestionare a migraţiei legale, consolidarea legăturii dintre "migraţie" şi "dezvoltare" şi lupta conta migraţiei nereglementate.
Discuţiile dintre Comisia Europeană, Statele Membre interesate şi Republica Moldova s-au materializat într-o Declaraţie de intenţii, cu caracter politic, care conţine în anexă o serie de iniţiative concrete propuse de către semnatari, care implementate, în comun, vor oferi o expresie concretă parteneriatului. Frontex şi Fundaţia Europeană pentru Instruire participă, de asemenea, la realizarea parteneriatului, în calitatea lor de agenţii comunitare. Parteneriatul se fundamentează pe dialog şi reciprocitate şi este ajustat la necesităţile socio-economice ale Republicii Moldova. Acesta este deschis pentru orice alte iniţiative noi suplimentare, precum şi tuturor Statelor membre interesate să participe.
Conţinutul Parteneriatului
Iniţiativele incluse în Parteneriat vizează promovarea unui cadru mai eficient privind circulaţia persoanelor şi migraţia reglementată, în special, prin consolidarea capacităţilor Republici Moldova de a gestiona migraţia, prin măsuri de informare, integrare şi protecţie a migranţilor şi persoanelor revenite, ţinând cont întru totul, de situaţia economică şi socială din Republica Moldova.
Aceste iniţiative vizează, în particular, sporirea beneficiilor migraţiei şi aportul acesteia pentru dezvoltare, atenuarea efectelor negative ale migraţiei de muncă, în special, pentru persoanele înalt calificate, facilitând migraţia circulară, revenirea şi reintegrarea acestor persoane. Parteneriatul include, de asemenea, iniţiative bilaterale care favorizează transferul beneficiilor de securitate socială, programe durabile de reintegrare, schimb, instruire de muncă temporară. Acesta, de asemenea, prevede dezvoltarea iniţiativelor vizând încurajarea participării diasporei la dezvoltarea Republicii Moldova, facilitând condiţiile de utilizare a remitenţelor de către comunităţile de origine, într-un mod productiv, care ar contribui la dezvoltare.
În final, în colaborare cu Republica Moldova, vor fi implementate şi alte iniţiative în vederea consolidării capacităţilor sale de a gestiona piaţa muncii, abordării într-un mod mai adecvat a aspectelor referitoare la azil şi protecţia refugiaţilor, luptei contra migraţiei clandestine şi a traficului de fiinţe umane, sporirea controlului la frontieră. În ceea ce priveşte ultimele două iniţiative, se va ţine cont de rolul de facilitare al Agenţiei Frontex care va semna, în curând, un angajament operaţional cu Moldova.
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
miercuri, 4 iunie 2008
Europenizarea Transnistriei. Să trecem la acţiuni
A venit timpul să trecem la acţiuni concrete. Chişinăul, cu ajutorul partenerilor occidentali (UE, SUA) trebuie să elaboreze şi să pună în practică un plan amplu de europenizare a regiunii de est a R. Moldova (Transnistria), care va conduce la demolarea unor stereotipuri existente în această zonă ("duşmanul extern", "cetatea asediată", "Occidentul este rău" etc.) şi va crea premise pentru reîntregirea ţării. Totodată, va creşte încrederea populaţiei din regiune în UE.
Moment prielnic.
Zilele acestea Tiraspolul a "uimit" un pic opinia publică, prin declaraţia făcută de ex-spicherul Grigore Maracuţa, care a anunţat (vedeţi aici) că Transnistria ar putea merge pe calea integrării europene. Sigur că acesta este un şantaj curat la adresa Federaţiei Ruse, pentru a-i reduce dorinţa Moscovei de "a băga Transnistria în R. Moldova". Totuşi, dacă e să apelăm la o calchiere din rusă, "oficialul nistrean" poate fi "prins la cuvânt". Acum solii europeni ar trebuie să se activizeze, pentru "a bate fierul cât e cald".
La finele lunii februarie, şeful departamentului de externe de la Tiraspol, Valeri Liţkai a anunţat că va fi elaborată o nouă "doctrină a politicii externe a Transnistriei", care nu mai fi univectorială (orientarea spre Rusia), ci multivectorială, ceea ce presupune şi orientarea spre Occident (UE, SUA).
Luni, departamentul lui Liţkai a făcut mare "tam-tam" din faptul că Chişinăul "a împiedicat" participarea unui "oficial" de la Tiraspol în programul "Provocările Mileniumului", gestionat de guvernul SUA. Reprezentantul de la Tiraspol urma să primească viza americană pentru a participa la o stagiere în SUA în vederea aplicării proiectelor din "PM", dar, potrivit instituţiei lui Liţkai, a intervenit Chişinăul care i-ar fi interzis Washingtonului să-i deschidă viză acestuia (vedeţi aici). Deci, Tiraspolul este interesat în banii americanilor. "Patriotismul" celor din Nistrenia se măsoară în bani (dolari SUA ori EURO).
Afirmaţiile "eurointegraţioniste" şi "deschiderea" Tiraspolului spre Occident nu a apărut din senin. În toamna anului trecut, Ambasadorul SUA în R. Moldova, Michael Kirby, a efectuat câteva vizite la Tiraspol, pentru a se întâlni cu mai multe persoane de acolo (inclusiv cu cei de la mişcarea "Prorâv") /vedeţi aici/. Vizitele diplomaţilor americani în reigune s-au îndesit în toamna lui 2007 pe fundalul crizei social-economice din Transnistrie şi a lipsei finanţării din partea FR (creditul nerambursabil rus a fost acordat Tiraspolului în noiembrie, 2007, după ce, probabil, au înţeles că "guvernarea Smirnov" poate fi "cumpărată" de americani). În ultima jumătate de an, regiunea a fost vizitată şi de mai mulţi emisari europeni, care anunţau că UE este gata să finanţeze proiecte comune de infrastructură, dacă se va soluţiona problema transnistreană.
În februarie, Comisia Europeană a decis scoaterea lui Evgheni Şevciuk, spicher al legislativui de la Tiraspol, de pe lista persoanelor "non grata" în UE (citiţi aici), iar în luna mai acesta a fost în vizită la Bruxelles.
Recent UE a anunţat că este gata să creeze un fond special pentru reîntregirea R. Moldova.
Campania de informare media: "Să cunoaştem Europa"
În regiunea transnistreană sunt difuzate un şir posturi de radio, care emit (sau au şi emisiuni proprii) de la Chişinău. Chiar dacă nu au acoperire de calitate pe tot teritoriul regiunii transnistrene, acestea au un auditoriu care nu trebuie de neglijat şi cu care trebuie de "lucrat". Deci, în regiunea de est a R. Moldova sunt recepţionate (în special, în oraşele Bender şi Tiraspol) următoarele posturi de radio: "Radio Moldova", "Europa Liberă" (Novaia Volna, Bender, gestionată de persoane deschise spre cooperare cu Chişinău), "Europa Plus Moldova", "Russkoe Radio", "Antena C", "Hit FM", "Retro FM". Este necesar de creat un fond special (finanţat de către donatori externi) pentru informarea populaţiei din regiunea transnistreană. Astfel, respectivele posturi de radio pot realiza emisiuni (zilnice, săptămânale, bisăptămânale) în care să informeze despre Uniunea Europeană (Politica Europeană de Vecinătate, diverse proiecte comunitare etc.). Aceste emisiuni pot avea diferite formate (distractiv, interactiv, informativ, analiză etc.). La "Radio Moldova" este necesar de realizat o emisiune, bisăptămânală, de jumătate de oră, dedicată regiunii transnistrene (cu reportaje din zona de Est, dar să se evite politizarea acestora).
Câteva posturi de televiziune de la Chişinău (potrivit datelor de la CCA), sunt recepţionate, prin eter, în regiunea transnistreană: "Moldova 1", "PRO TV", "NIT". Ca şi în cazul posturilor de radio, pot fi lansate emisiuni speciale la respectivele posturi TV, dedicate integrării europene, dar şi problemelor din regiunea de est a ţării. Întreprinderea "Radiotelecomunicaţii" ar trebui să instaleze câteva emiţătoare de-a lungul frontierei administrative cu Transnistria, pentru a amplifica semnalul pentru aceste localităţi. La rândul ei, CCA ar urma să stimuleze acordarea de licenţe de emisie, pentru această zonă, posturilor de televiziune şi radio de la Chişinău.
ONG-uri prietene.
În ultimii ani, în regiunea de est a R. Moldova apar ONG-uri, care manifestă o deschidere mai largă pentru cooperarea cu Chişinăul şi cu finanţatorii occidentali. Acestea trebuie de susţinut în mod prioritar în realizarea proiectelor de informare a opiniei publice despre Uniunea Europeană (la Tiraspol urma să fie deschis Centrul de Informare Europeană, iar în Bender am văzut o instituţie non-guvernamentală cu drapelul UE). Pentru a creşte credibilitatea acestor ONG-uri, respectiv impactul de activităţii de informare, e necesar de finanţat şi proiecte sociale pe care acestea să le realizeze.
Schimbul de experienţă între cele două maluri ale Nistrului trebuie intensificat pe grupuri ţintă (medici, profesori, fermieri, studenţi, elevi, ONG-işti, judecători etc.). E necesar de lansat şi concursuri, festivaluri comune (după modelul fotbalului şi baschetului, care reunesc echipe de pe ambele maluri).
Activitate cu partidele politice
O atenţie specială merită de acordat cooperării cu anumite formaţiuni politice din regiune, care sunt mai conciliante (Obnovlenie, Partidul Social-Democrat, Partidul Comunist din Transnistria). În acest scop poate fi extinsă activitatea Institului Republican Internaţional /din SUA/ (de pregătire a activiştilor partidelor politice) şi în regiunea de est a R. Moldova.
Cointeresarea agenţilor economici
Oamenii de afaceri, indiferent de unde sunt, au un interes primordial: să sporească cifra afacerilor. După ce R. Moldova a primit un regim de comerţ asimetric cu UE (din 1 martie, 2008), pentru agenţii economici din regiunea de est a ţării noastre au apărut oportunităţi noi, de a exporta fără taxe vamale pe piaţa comunitară. Numărul agenţilor economici din Transnsitria care se înregistrează, permanent sau temporar, la organele constituţionale moldoveneşti este în creştere, atingând o cifră de peste 500.
Este necesar ca oamenii de afaceri din Transnistria să fie informaţi despre oportunităţile pe care le oferă comerţul asimetric cu UE, precum şi înregistrarea oficială la instituţiile RM, pentru operaţiuni de expert. În acest sens, pot fi editate broşuri (sau buletine lunare) pentru a fi răspândite agenţilor economici de pe teritoriul secesionist. De asemenea, luna e nevoie de organizat seminare de informare pentru agenţii economici din această zonă. Aceştea pot deveni un lobby puternic în favoarea procesului de reîntregire a R. Moldova, dar şi a orientării regiunii spre UE.
Pot fi gândite şi structurate multe acţiuni care ar duce la europenizarea regiunii transnsitrene, respectiv, ar favoriza reîntregirea R. Moldova. Sper că oficialităţile moldoveneşti, împreună cu partenerii străini, vor gândi şi lansa atare acţiuni.
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
Moment prielnic.
Zilele acestea Tiraspolul a "uimit" un pic opinia publică, prin declaraţia făcută de ex-spicherul Grigore Maracuţa, care a anunţat (vedeţi aici) că Transnistria ar putea merge pe calea integrării europene. Sigur că acesta este un şantaj curat la adresa Federaţiei Ruse, pentru a-i reduce dorinţa Moscovei de "a băga Transnistria în R. Moldova". Totuşi, dacă e să apelăm la o calchiere din rusă, "oficialul nistrean" poate fi "prins la cuvânt". Acum solii europeni ar trebuie să se activizeze, pentru "a bate fierul cât e cald".
La finele lunii februarie, şeful departamentului de externe de la Tiraspol, Valeri Liţkai a anunţat că va fi elaborată o nouă "doctrină a politicii externe a Transnistriei", care nu mai fi univectorială (orientarea spre Rusia), ci multivectorială, ceea ce presupune şi orientarea spre Occident (UE, SUA).
Luni, departamentul lui Liţkai a făcut mare "tam-tam" din faptul că Chişinăul "a împiedicat" participarea unui "oficial" de la Tiraspol în programul "Provocările Mileniumului", gestionat de guvernul SUA. Reprezentantul de la Tiraspol urma să primească viza americană pentru a participa la o stagiere în SUA în vederea aplicării proiectelor din "PM", dar, potrivit instituţiei lui Liţkai, a intervenit Chişinăul care i-ar fi interzis Washingtonului să-i deschidă viză acestuia (vedeţi aici). Deci, Tiraspolul este interesat în banii americanilor. "Patriotismul" celor din Nistrenia se măsoară în bani (dolari SUA ori EURO).
Afirmaţiile "eurointegraţioniste" şi "deschiderea" Tiraspolului spre Occident nu a apărut din senin. În toamna anului trecut, Ambasadorul SUA în R. Moldova, Michael Kirby, a efectuat câteva vizite la Tiraspol, pentru a se întâlni cu mai multe persoane de acolo (inclusiv cu cei de la mişcarea "Prorâv") /vedeţi aici/. Vizitele diplomaţilor americani în reigune s-au îndesit în toamna lui 2007 pe fundalul crizei social-economice din Transnistrie şi a lipsei finanţării din partea FR (creditul nerambursabil rus a fost acordat Tiraspolului în noiembrie, 2007, după ce, probabil, au înţeles că "guvernarea Smirnov" poate fi "cumpărată" de americani). În ultima jumătate de an, regiunea a fost vizitată şi de mai mulţi emisari europeni, care anunţau că UE este gata să finanţeze proiecte comune de infrastructură, dacă se va soluţiona problema transnistreană.
În februarie, Comisia Europeană a decis scoaterea lui Evgheni Şevciuk, spicher al legislativui de la Tiraspol, de pe lista persoanelor "non grata" în UE (citiţi aici), iar în luna mai acesta a fost în vizită la Bruxelles.
Recent UE a anunţat că este gata să creeze un fond special pentru reîntregirea R. Moldova.
Campania de informare media: "Să cunoaştem Europa"
În regiunea transnistreană sunt difuzate un şir posturi de radio, care emit (sau au şi emisiuni proprii) de la Chişinău. Chiar dacă nu au acoperire de calitate pe tot teritoriul regiunii transnistrene, acestea au un auditoriu care nu trebuie de neglijat şi cu care trebuie de "lucrat". Deci, în regiunea de est a R. Moldova sunt recepţionate (în special, în oraşele Bender şi Tiraspol) următoarele posturi de radio: "Radio Moldova", "Europa Liberă" (Novaia Volna, Bender, gestionată de persoane deschise spre cooperare cu Chişinău), "Europa Plus Moldova", "Russkoe Radio", "Antena C", "Hit FM", "Retro FM". Este necesar de creat un fond special (finanţat de către donatori externi) pentru informarea populaţiei din regiunea transnistreană. Astfel, respectivele posturi de radio pot realiza emisiuni (zilnice, săptămânale, bisăptămânale) în care să informeze despre Uniunea Europeană (Politica Europeană de Vecinătate, diverse proiecte comunitare etc.). Aceste emisiuni pot avea diferite formate (distractiv, interactiv, informativ, analiză etc.). La "Radio Moldova" este necesar de realizat o emisiune, bisăptămânală, de jumătate de oră, dedicată regiunii transnistrene (cu reportaje din zona de Est, dar să se evite politizarea acestora).
Câteva posturi de televiziune de la Chişinău (potrivit datelor de la CCA), sunt recepţionate, prin eter, în regiunea transnistreană: "Moldova 1", "PRO TV", "NIT". Ca şi în cazul posturilor de radio, pot fi lansate emisiuni speciale la respectivele posturi TV, dedicate integrării europene, dar şi problemelor din regiunea de est a ţării. Întreprinderea "Radiotelecomunicaţii" ar trebui să instaleze câteva emiţătoare de-a lungul frontierei administrative cu Transnistria, pentru a amplifica semnalul pentru aceste localităţi. La rândul ei, CCA ar urma să stimuleze acordarea de licenţe de emisie, pentru această zonă, posturilor de televiziune şi radio de la Chişinău.
ONG-uri prietene.
În ultimii ani, în regiunea de est a R. Moldova apar ONG-uri, care manifestă o deschidere mai largă pentru cooperarea cu Chişinăul şi cu finanţatorii occidentali. Acestea trebuie de susţinut în mod prioritar în realizarea proiectelor de informare a opiniei publice despre Uniunea Europeană (la Tiraspol urma să fie deschis Centrul de Informare Europeană, iar în Bender am văzut o instituţie non-guvernamentală cu drapelul UE). Pentru a creşte credibilitatea acestor ONG-uri, respectiv impactul de activităţii de informare, e necesar de finanţat şi proiecte sociale pe care acestea să le realizeze.
Schimbul de experienţă între cele două maluri ale Nistrului trebuie intensificat pe grupuri ţintă (medici, profesori, fermieri, studenţi, elevi, ONG-işti, judecători etc.). E necesar de lansat şi concursuri, festivaluri comune (după modelul fotbalului şi baschetului, care reunesc echipe de pe ambele maluri).
Activitate cu partidele politice
O atenţie specială merită de acordat cooperării cu anumite formaţiuni politice din regiune, care sunt mai conciliante (Obnovlenie, Partidul Social-Democrat, Partidul Comunist din Transnistria). În acest scop poate fi extinsă activitatea Institului Republican Internaţional /din SUA/ (de pregătire a activiştilor partidelor politice) şi în regiunea de est a R. Moldova.
Cointeresarea agenţilor economici
Oamenii de afaceri, indiferent de unde sunt, au un interes primordial: să sporească cifra afacerilor. După ce R. Moldova a primit un regim de comerţ asimetric cu UE (din 1 martie, 2008), pentru agenţii economici din regiunea de est a ţării noastre au apărut oportunităţi noi, de a exporta fără taxe vamale pe piaţa comunitară. Numărul agenţilor economici din Transnsitria care se înregistrează, permanent sau temporar, la organele constituţionale moldoveneşti este în creştere, atingând o cifră de peste 500.
Este necesar ca oamenii de afaceri din Transnistria să fie informaţi despre oportunităţile pe care le oferă comerţul asimetric cu UE, precum şi înregistrarea oficială la instituţiile RM, pentru operaţiuni de expert. În acest sens, pot fi editate broşuri (sau buletine lunare) pentru a fi răspândite agenţilor economici de pe teritoriul secesionist. De asemenea, luna e nevoie de organizat seminare de informare pentru agenţii economici din această zonă. Aceştea pot deveni un lobby puternic în favoarea procesului de reîntregire a R. Moldova, dar şi a orientării regiunii spre UE.
Pot fi gândite şi structurate multe acţiuni care ar duce la europenizarea regiunii transnsitrene, respectiv, ar favoriza reîntregirea R. Moldova. Sper că oficialităţile moldoveneşti, împreună cu partenerii străini, vor gândi şi lansa atare acţiuni.
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
marți, 3 iunie 2008
Moldova în căutarea destinului civilizaţional (IV)
Vlad STOIAN
(ultima parte)
Răspunsuri locale la provocări globale
Pentru existenţa Republicii Moldova în calitate de entitate distinctă din punct de vedere statal şi civilizaţional este absolut vital de-a formula un model de dezvoltare propriu, care să fie bazat pe trăsăturile definitorii naţionale, religioase, culturale şi istorice ale civilizaţiei din care acest stat face parte. Numai considerarea în elaborarea modelului de dezvoltare a particularităţilor societăţii moldoveneşti, şi debarasarea de complexul de inferioritate în faţa ofensivei „iluminatoare” a raţionalismului Occidental poate asigura succesul eforturilor de dezvoltare. Experienţa foarte bogată acumulată de Occident în construcţia economiilor şi sistemelor politice funcţionale trebuie să fie luată în consideraţie, dar la baza adoptării acesteia la realităţile vieţii autohtone trebuie să se afle o alegere flexibilă, corectă şi chibzuită.
Astfel, promovarea drepturilor omului în Moldova trebuie să depăşească limitele tratării liberale a drepturilor prin conferirea unui conţinut adecvat şi contextualizat în baza tradiţiei, culturii şi convingerilor religioase ale populaţiei. Numai în cazul ăsta vor fi evitate tensiuni sociale, de felul celor care s-au produs de pe urma încercărilor de introducere a cursului “Deprinderi de viaţă” în şcoli sau tentativelor repetate de organizare a unui parad al homosexualilor în centrul capitalei ţării. Numai statul împreună cu societatea poate formula conţinutul, căile de exprimare a drepturilor omului, precum şi elabora sancţiuni pentru încălcarea acestora.
În mod similar conţinutul şi metodele de realizare a supremaţiei legii sau combaterii corupţiei trebuie să urmărească obiectivul general de modernizare şi dezvoltare, şi nu în mod necesar Occidentalizare. Asta nu înseamnă că corupţia sistemică din societatea moldovenească nu trebuie prevenită şi combatută. Doar că metodele de soluţionare a problemelor trebuie să fie de provenienţă autohtonă şi nu bazate doar aplicarea celor mai bune practici din Vest.
În sens economic este evident că promovarea politicii de autoizolare nu este o opţiune. În acelaşi timp, asta nu înseamnă că un naţionalism economic rezonabil nu trebuie să fie luat în calcul, iar integrarea în comunitatea mondială trebuie să corespundă cu interesele naţionale şi civilizaţionale ale Moldovei. În condiţiile în care acquis-ul este un set de politici sub-optime pentru un stat în faza dezvoltării, iar obiectivele accesiunii şi tranziţiei deseori sunt contradictorii, romantismul politici integrării Europene nu este adecvat politicilor economice bazate pe pragmatism. Lipsa unei evaluări a costurilor şi benefiiilor economice a acquis-ului înainte de racordarea pur juridică este extrem de periculoasă pentru economia naţională.
În prezent, documentul principal de dezvoltare al Republicii Moldova este Strategia Naţională de Dezvoltare 2007-2011 (SND), care încearcă să propună o abordare organizaţională de dezvoltare, în acelaşi timp pastrînd elemente esenţiale ale modelului neo-liberal al Strategiei de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (SCERS). SCERS-ul a fost elaborat cu concursul şi finanţarea directă a Băncii Mondiale, şi s-a încadrat perfect în modelul economic al Consensului de la Washington. În comparaţie cu predecesorul sau, Strategia Naţională de Dezvoltare reprezintă un document mai mult autohton, chiar în condiţiile participării experţilor străini la elaborarea acestuia.
SND-ul reflectă o capacitate îmbunătăţită a Guvernului de-a defini priorităţile de dezvoltare şi asigura într-un mod mai coerent legatura între necesităţile de finanţare şi politici. Investiţiile (atît naţionale, cît şi străine) sunt percepute în calitate de „motorul” creşterii economice. Astfel, Moldova va încercă să mobilizeze investiţii prin stabilirea unor parametrii pentru invesitori privaţi. În acest sens, este important ca investiţiile publice să joace un rol de „locomotivă”, iar investiţiile private să urmeze acestora. Investiţii publice corecte şi selectarea pragmatică a investitorilor străini sunt doar unele elemente ale unui posibil succes. Acestea trebuie să fie combinate cu politica prudentă monetară şi fiscală, precum şi de deschiderea comercială pragmatică.
În linii mari, agenda economică actuală este liberală, luînd în consideraţie într-o manieră mai consistentă specificul şi condiţiile locale. SND-ul pare a fi un exerciţiu în economie organizaţională decît o simplă încercare de-a construi economia de piaţă în Moldova. Aceasta este cauza principală de ce procesul de elaborare a SND-ului a mobilizat ministerele să înceapă să definească într-un mod mai consistent şi coordonat politicile, şi să estimeze mai bine costurile intervenţiilor. Însă îmbunătăţirea procesului de planificare strategică încă rămîne a fi o provocare enormă pentru autorităţi.
La nivel conceptual, agenda de dezvoltare se concentrează asupra asigurării a doua pre-condiţii pentru creşterea economică, precum sînt stabilitatea macroeconomică şi continuarea reformei administraţiei publice centrale. Avînd în vedere politica restrictivă monetară şi fiscală, promovată de Fondul Monetar Internaţional în Moldova, cel puţin pîna în 2009 (cînd Moldova cel putin teoretic va fi considerată ca fiind un stat absolvent) acesta condiţie probabil va fi realizată. Este important însă ca restrictivitatea monetară şi fiscală să nu influenteze negativ creşterea economică a Moldovei, precum s-a întîmplat în anii 90. În termeni de reformă a administraţiei publice este necesar de revitalizat eforturile de reformare pragmatică, care să se concentreze asupra diminuării sectorului public şi, cel mai important, asupra alinierii motivaţiilor sectorului public şi privat.
În ceea ce priveşte dezvoltarea regională, în formatul său actual, această politică pare a fi impusă de către agenda integrării Europene a Moldovei. Este absolut neclar cum conceptul de dezvoltare regională, bazat pe promovarea polurilor de creştere regionale se combina cu caracterul redistributiv al politicii de dezvoltare regională a modelului European. Fostele state candidate la calitatea de membru al UE au adoptat diviziunea teritoriilor sale în regiuni EU NUTS II (clasificarea Eurostat), şi au îmbunătăţit capacităţile administrative necesare în pregatirea pentru asimilarea transferurilor masive de fonduri structurale Europene, pe cînd în cazul Politicii Europene de Vecinatate (PEV) există un alt mecanism de redistribuţie, care este bazat pe cooperarea transfrontalieră. Cu toate acestea teritoriul Moldovei a fost divizat în regiuni în conformitate cu clasificarea Eurostat-ului, valabilă pentru candidaţi la accesiune şi state membre UE.
În cazul în care Moldova se va concentra totuşi asupra promovării polurilor economice de creştere (growth poles, eng.), este important de stabilit criterii clare de identificare a punctelor de concentrare a creşterii economice, stabilirea volumului clar al suportului financiar şi găsirea unui echilibru între eficienţă şi echitate în redistribuirea mijloacelor financiare. În linii mari, este evident că formatul actual al politicii regionale va necesita resurse financiare enorme, care depăşesc cu desăvîrşire posibilităţile bugetare ale Moldovei.
În acest context este important de menţionat că nici în cadrul Uniunii Europene politica de dezvoltare regională, concentrată pe transferuri masive de fonduri, nu a avut rezultate pozitive clare, şi nu a putut să aducă schimbări radicale asupra creşterii economice regionale. În pofida obiectivului declarat fondurile structurale europene deseori au afectat negativ convergenţa regiunilor beneficiare prin consolidarea „programelor existente de menţinere a venitului” şi reducînd mobilitatea forţei de muncă între regiuni (Boldrin & Canova). În numeroase cazuri fondurile structurale au condus la apariţia şi consolidarea unui comportament de „căutare de beneficii” (rent-seeking) prin caracterul pur redistributiv, împiedicînd astfel adoptarea unor decizii politice de maximizare a eficienţei economice. În general, este evident că dispărităţile inter-regionale în cadrul Pieţei Unice a UE au o tendinţă pronunţată de creştere.
Într-o altă ordine de idei, urmează încă să vedem cum Moldova va realiza obiectivul de ridicare a productivităţii sectorului agricol după quasi-distrugerea agriculturii naţionale în conformitate cu recomandările experţilor străini, va găsi soluţii locale la provocările schimbărilor climaterice globale, şi va reuşi sa înfrunte competiţia acerbă pe piaţa Europeană prin beneficierea de comerţul asimetric. În primul rînd, aceasta va depinde de capacitatea Moldovei de-a suporta costurile masive de racordare la standardele Europene şi sistemul UE de certificare a produselor şi serviciilor. În linii mari, însă, încercări de racordare la standarde Europene formează o dependenţă covîrşitoare a Moldovei de asistenţă externă pentru că capacităţile interne ale Moldovei (financiare, fizice, umane) sunt absolut insuficiente pentru a realiza această sarcină exrem de ambiţioasa, mai ales în condiţiile de austeritate monetară şi fiscală, impuse de Fondul Monetar Internaţional. Acelaşi fapt este valabil şi în cazul investiţiilor masive în infrastructură, încercărilor de îmbunătăţire a sistemului de asistenţă socială, introducerea unui sistem mai bun de identificare a grupurilor vulnerabile, îmbunătăţirea coordonării asistenţei sociale, asigurărilor sociale şi elaborarea unor standarde de calitate minime de servicii sociale.
Este evident că implementarea modelului organizaţional de dezvoltare economică, unde statul încearcă să-şi asume un rol mai mare în canalizarea resurselor existente, depinde în primul rînd de existenţa acestor resurse. Astfel, unul din riscurile cele mai importante ale implementării strategiei actuale de dezvoltare (SND) constă în lipsa mijloacelor financiare autohtone suficiente, necesare pentru realizarea obiectivelor extrem de ambiţioase, incluse în strategie. În termeni de finanţare a procesului de implementare, în prezent nu există estimări financiare clare pentru întreaga perioadă de implementare a SND-ului (2008 – 2011). În vederea asigurării continuităţii politicilor economice, pentru anul 2008 s-a decis că Cadrul de Cheltuieli pe Termen Mediu (CCTM) (resurse bugetare şi asistenţa externă bugetată) va acoperi majoritatea costurilor asociate cu implementarea SND-ului, iar pentru perioada 2009 – 2011 se preconizează că planificarea financiară va fi aliniată în totalitate cu priorităţile de dezvoltare naţionale.
Renaşterea spirituală a Moldovei
Nu mai puţin important decît selectarea unui model economic naţional de dezvoltare, dar poate şi mai importantă, este renaşterea spirituală a societăţii moldoveneşti, care în multe privinţe s-a dovedit a fi nepregătită la invazia provocărilor actuale ale modernităţii. Cultul contemporan al consumului excesiv, dar şi sărăcia extremă, precum şi înţelegerea libertăţii fără responsabilitate - s-au extins şi au afectat diverse straturi sociale.
Ideologia succesului şi “utilităţii personale” a devenit dominantă, şi determină raspîndirea crizei spirituale foarte adînci. În calitate de “utilitate personală” servesc nu numai bani sau bunuri de consum, dar şi orice succes personal, carieră, obţinerea puterii sau a statutului social. Cu alte cuvinte, tot ce permite omului într-un mod egocentric să se simtă mai presus decît alţi membri ai societăţii, să fie “stimat” şi “apreciat” pentru realizările sale. Deseori, pentru obţinerea comfortului material şi unei false armonii psihologice conştiinţa devine un obstacol, iar compromisul continuu zdruncină suflete. Calităţi umane ca demnitatea şi cinstea sunt marginalizate, iar “conjunctura favorabilă” de pe piaţa imobiliară, cursul valutar sau preţurile la terenuri pentru construcţii au devenit de un interes suprem pentru majoritatea populaţiei ţării.
Într-o economie de piaţă şi democraţie, viciile umane sunt limitate raţional prin diferite proceduri şi instituţii, dar cel mai important funcţionalitatea acestor sisteme se bazează pe o etică puritană telurică a consumatorilor disciplinaţi, pentru care bogăţia este o valoare în sine. Poate cel mai bine acest fundament civilizaţional al capitalismului a fost descris de renumitul sociolog german Max Weber în lucrarea sa “Etica Protestantă şi Spiritul Capitalismului”. În conformitate cu Weber cea mai importantă caracteristică a spiritului capitalimului constă în atribuirea activităţilor de îmbogăţire semnificaţiei morale şi chiar religioase. În acest context, după ce Reformaţia lui Martin Luther a constituit o lovitură puternică bisericii catolice, au fost găsite alte „semne” ale posibilei mîntuiri a oamenilor, care au constat în acumularea bogăţiei şi obţinerea succesului personal. Un scriitor american Walker Persy a observat „Atîta timp cît mă îmbogăţesc, eu mă simt bine. Acesta este sîngele meu presbiterian”.
Protestantismul însa a condus la extinderea unei calităţi negative, care este egoismul. Pentru a contracara elementele destructive ale acestuia a aparut antropocentrismul colectiv, idealul utopic al căruia este socialismul. Intr-o societate demistificată socialistă (în accepţiunea Europeană - social-democrată), statele se bazează pe dreptatea socială egalitaristă, care are ca fundament ideea redistribuţiei utilitaţilor, resurselelor şi bogăţiei de la cei bogaţi în favoarea celor sărăci.
Pe de alta parte, într-o societate tradiţională, bazată pe credinţa creştin-ortodoxă, însăşi semnificaţia valorică a dreptăţii este alta. Pentru un creştin dreptatea înseamnă de-a se afla în dreapta Mîntuitorului la judecata de apoi. “Atunci va zice Impăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvintaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). În accepţiunea creştină “dreptatea nu poate să nu triumfe, pentru că aceasta reprezintă axa pe care se ţine lumea” (Tronstnikov, 2004). Astfel, cît nu s-ar părea de straniu pentru reprezentanţii modernităţii, pentru un creştin nedreptatea globală nu există, pentru că oricum toţi vor primi judecată corectă pentru viaţa trăită pe Pamînt. Nu procedurile şi instituţiile externe constituie bariera principală în faţa răului, ci disciplina internă în îndeplinirea poruncilor biblice, care rezultă din credinţă, iar toată viaţa umană este concepută ca o permanentă luptă cu “păcatul originar” în tendinţa de-a găsi “Împărăţia lui Dumnezeu”.
În societatea noastră, pe de o parte ideile lumi seculare (spiritul capitalismului) încă nu au devenit internalizate de majoritate şi transformate în proceduri şi insituţii. În acelaşi timp, conceptualizarea religioasă creştin-ortodoxă a vieţii şi atitudinea religioasă faţa de realitatea înconjurătoare dispare tot mai mult. Ofensiva seculară, telurică şi raţională a modelului universal de dezvoltare conduce gradual la pierderea capacităţii de definire corectă a binelui şi răului. Omul contemporan devine tot mai “autist” (grec. singur), adica fiinţa care se auto-cultivă. De aici şi apare goana excesivă şi destructivă după bani, plăceri fizice sau statut social, iar dimensiunea spirituală determinantă a existenţei umane încetează să existe.
În acest context, pentru societatea noastră este absolut necesară renaşterea spirituală, o mişcare curajoasă şi creativă a tuturor forţelor societăţii, care va putea să reintoarcă populaţiei conceptualizarea religioasă a realităţii, şi nu doar să acuze pe moldoveni de existenţa unei mentalităţi parohiale sau de nostalgie sovietică. Aceasta mişcare de concentrare a nucleului civilizaţional autohton trebuie să ofere o alternativă viabilă la viziunea seculară a progresului liniar şi să răspundă la cele mai complexe întrebări ale modernităţii de pe poziţii locale, să asigure o continuitate istorică statului moldav, să consolideze societatea, şi să identifice forma şi conţinutul recontrucţiei statale şi civilizationale a ţării.
Caracterul acestei forţe trebuie să fie exhaustiv, adică să genereze multiple manifestări culturale, identitare, istorice, filosofice. Mişcarea de reconstrucţie a lăcaşelor sfinte şi renaştere bisericească trebuie să fie continuată. Numai pe un astfel de fundament spiritual poate fi rezolvată criza adîncă a societăţii moldoveneşti. Numai astfel se poate de soluţionat drama divizării teritoriale a statului.
Încheiere
În lucrarea vieţii sale “Rusia şi Europa” un ilustru savant şi gînditor rus Nicolai Danilevskii a argumentat într-un mod excepţional teza că procesul de dezvoltare a umanităţii nu este liniar, ceea ce ar fi condus inevitabil la stoparea “progresului”. În conformitate cu concepţia lui Danilevskii istoria umanităţii este istoria civilizaţiilor particulare, denumite “tipuri cultural-istorice distincte”. Fiecare dintre aceste tipuri cutural-istorice reprezintă o valoare în sine indiferent de nivelul de dezvoltare tehnică pe care îl atinge.
Niciuna dintre civilizaţii nu poate pretinde la superiortate în comparaţie cu predecesorii sau urmaşii săi, iar bazele civilizaţiei unui tip cultural-istoric nu sunt transmisibile popoarelor din alt tip, cu excepţia unei influenţe mai mari sau mai mici în conformitate cu tipurile precedente sau contemporane. În continuare, în elaborarea legităţilor de dezvoltare se menţionează importanţa independenţei politice a popoarelor, care aparţin unui tip distinct, precum şi păstrarea diversităţii şi balanţei dintre tipurile cultural-istorice distincte.
Toată civilizaţia mondială poate exista doar atunci pînă cînd există balanţa dintre diferite tipuri cultural-istorice şi cînd această diversitate dispare, supra-stat mondial sau un alt sistem de guvernare globală (global governance, eng.) va fi sortit pieirii. În accepţiunea creştină a istoriei omogenizarea lumii în orice versiune atentează la diversitatea Dumnezească a vieţii în care experienţa fiecărui om şi fiecărui popor (chiar şi negativă) are un sens universal istoric. Astfel, Danilevskii a remarcat că: “fiecare naţionalitate istorică are o sarcină proprie pe care trebuie să o rezolve, idea sa, latura proprie a vieţii – sarcina, idea, latura vieţii, cu atît mai distincte şi originale, cu cît este mai distinctă această naţionalitate în comparaţie cu altele în sens etnografic, social, religios şi istoric “ (Иноземцева, 2002).
Moldova în prezent se află în căutarea sensului şi misiunii sale istorice şi civilizaţionale. De identificarea corectă a acestui sens istoric deosebit depinde însăşi existenţa statului moldovenesc. Obiectivul expunerii acestor gînduri nu reprezintă nicidecum un apel la izolare economică sau naţionalism. Este doar o încercare de-a ne reîntoarce la conceptualizarea religioasă şi civilizaţională a existenţei noastre ...
Sfârşit.
Bibliografia
- Adler, E., Barnett, M., Security Communities, Cambridge University Press, 1998.
- Baldwin, D., A., Paradoxes of Power, Basil Blackwell, Oxford, 1989.
- Baldwin, R. et al. ‘The costs and benefits of Eastern enlargement: the impact on the EU and Central Europe’. Economic Policy 24, 1997, pp. 125-176
- Bronk, R. ‘Commitment and Credibility – EU conditionality and interim gains’, Working Paper, European Institute, London School of Economics, 2002.
- Carlsnaes, W., Smith, S., (eds.), European Foreign Policy: The EC and Changing Perspectives in Europe, SAGE Publications, London, 1994.
- Dahl, R., A., ‘The Concept of Power’, Behavioural Science, Vol. 2, (1957) pp. 53-66
- Deutsch, K., et. al., Political Community and the North Atlantic Area: International Organisation in the Light of Historical Experience, Greenwood Press Publishers, 1969.
- Baylis, J., Smith S., The Globalization of Worlds Politics, 2nd edition, Oxford University Press, 2001
- Grabbe, H., ‘EU Conditionality and the acquis communautaire’, International Political Science Review, 23 July, 2002
- Grabbe, H., Hughes, K., Enlarging the EU Eastwards, RIIA, Cassell,1998
- Keohane, R., Nye, J., Power and Interdependence, Longman, New York, 2001
- Keohane, R., Nye, J., Power and Interdependence, Longman, New York, 2001
- Baldwin, D., A., Paradoxes of Power, Basil Blackwell, Oxford, 1989.
- Kundera, M., The Tragedy of Central Europe, The New York Review of Books (Vol. 31, No.7, 4/26/1984), pp. 33-38.
- Lavigne, M., The Economics of Transition: From Socialist to Market Economy, Palgrave, 1999
- Lazonick, W., The Theory of Market Economy and the Social Foundations of Innovative Enterprise, Economic and Industrial Democracy, 24, 1, 2003, pp. 9-44
- Manners, I., ‘Normative Power Europe: A Contradiction in Terms?’ Journal of Common Market Studies, Vol. 40., No. 2, 2002
- Mayhew A., Recreating Europe. The European Union’s Policy Towards Central and Eastern Europe. Cambridge, Cambridge University Press, 1998
- Mayhew, A, Orlowski, W., The impact of EU accession on enterprise adaptation and institutional development in the countries of Central and Eastern Europe, University of Sussex, 2001
- Mayhew, A., Financial and budgetary implications of the Accession of Central and East European Countries to the European Union, University of Sussex, 2000
- Spengler O., The Decline of the West, 1932 http://www.duke.edu/~aparks/Spengler4.html
- Stiglitz E. J, Wither Reform? Ten Years of the Transition, World Bank, Annual Bank Conference on Development Economics, 1999
- Stiglitz E. J., More Instruments and Broader Goals: Moving toward the Post-Washington Consensus, Wider Annual Lectures 2, The United Nations University, 1998
- Zielonka, J., (ed.). Paradoxes of European Foreign Policy, Kluwer Law International, Hague, 1998.
- Бжезинский, З., Преждевременное партнерство // Политические исследования 1994 № 1
- Иноземцева, З., Истинный Христианин и подлинный ученый (к 180-летию со дня рождения Н.Я. Данилевского), Москва, 2002
- Нарочницкая Н Россия в новых геополитических реалиях, Международная жизнь, №11, 2003
- Нарочницкая, Н., Cпоры вокруг Византии, Российская газета, 07.02.2008
- Нарочницкая, Н., Демократия, либерализм, права человека, http://www.narochnitskaia.info/cgi-bin/main.cgi?item=1r1371r060601233525
- Николаевский, Б., Духовные беседы, Санкт-Петербург, 2003
- Основы социальной концепции русской православной церкви, Москва, Архиерейский Собор, 2000
- Святитель Василй Великий., Избранные творения, Сретенский монастырь, 2006
- Тростников, В., Православная цивилизация, Москва, 2004
- Хантингтон, С., Столкновение цивилизаций // Политические исследования 1994 № 1
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
(ultima parte)
Răspunsuri locale la provocări globale
Pentru existenţa Republicii Moldova în calitate de entitate distinctă din punct de vedere statal şi civilizaţional este absolut vital de-a formula un model de dezvoltare propriu, care să fie bazat pe trăsăturile definitorii naţionale, religioase, culturale şi istorice ale civilizaţiei din care acest stat face parte. Numai considerarea în elaborarea modelului de dezvoltare a particularităţilor societăţii moldoveneşti, şi debarasarea de complexul de inferioritate în faţa ofensivei „iluminatoare” a raţionalismului Occidental poate asigura succesul eforturilor de dezvoltare. Experienţa foarte bogată acumulată de Occident în construcţia economiilor şi sistemelor politice funcţionale trebuie să fie luată în consideraţie, dar la baza adoptării acesteia la realităţile vieţii autohtone trebuie să se afle o alegere flexibilă, corectă şi chibzuită.
Astfel, promovarea drepturilor omului în Moldova trebuie să depăşească limitele tratării liberale a drepturilor prin conferirea unui conţinut adecvat şi contextualizat în baza tradiţiei, culturii şi convingerilor religioase ale populaţiei. Numai în cazul ăsta vor fi evitate tensiuni sociale, de felul celor care s-au produs de pe urma încercărilor de introducere a cursului “Deprinderi de viaţă” în şcoli sau tentativelor repetate de organizare a unui parad al homosexualilor în centrul capitalei ţării. Numai statul împreună cu societatea poate formula conţinutul, căile de exprimare a drepturilor omului, precum şi elabora sancţiuni pentru încălcarea acestora.
În mod similar conţinutul şi metodele de realizare a supremaţiei legii sau combaterii corupţiei trebuie să urmărească obiectivul general de modernizare şi dezvoltare, şi nu în mod necesar Occidentalizare. Asta nu înseamnă că corupţia sistemică din societatea moldovenească nu trebuie prevenită şi combatută. Doar că metodele de soluţionare a problemelor trebuie să fie de provenienţă autohtonă şi nu bazate doar aplicarea celor mai bune practici din Vest.
În sens economic este evident că promovarea politicii de autoizolare nu este o opţiune. În acelaşi timp, asta nu înseamnă că un naţionalism economic rezonabil nu trebuie să fie luat în calcul, iar integrarea în comunitatea mondială trebuie să corespundă cu interesele naţionale şi civilizaţionale ale Moldovei. În condiţiile în care acquis-ul este un set de politici sub-optime pentru un stat în faza dezvoltării, iar obiectivele accesiunii şi tranziţiei deseori sunt contradictorii, romantismul politici integrării Europene nu este adecvat politicilor economice bazate pe pragmatism. Lipsa unei evaluări a costurilor şi benefiiilor economice a acquis-ului înainte de racordarea pur juridică este extrem de periculoasă pentru economia naţională.
În prezent, documentul principal de dezvoltare al Republicii Moldova este Strategia Naţională de Dezvoltare 2007-2011 (SND), care încearcă să propună o abordare organizaţională de dezvoltare, în acelaşi timp pastrînd elemente esenţiale ale modelului neo-liberal al Strategiei de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (SCERS). SCERS-ul a fost elaborat cu concursul şi finanţarea directă a Băncii Mondiale, şi s-a încadrat perfect în modelul economic al Consensului de la Washington. În comparaţie cu predecesorul sau, Strategia Naţională de Dezvoltare reprezintă un document mai mult autohton, chiar în condiţiile participării experţilor străini la elaborarea acestuia.
SND-ul reflectă o capacitate îmbunătăţită a Guvernului de-a defini priorităţile de dezvoltare şi asigura într-un mod mai coerent legatura între necesităţile de finanţare şi politici. Investiţiile (atît naţionale, cît şi străine) sunt percepute în calitate de „motorul” creşterii economice. Astfel, Moldova va încercă să mobilizeze investiţii prin stabilirea unor parametrii pentru invesitori privaţi. În acest sens, este important ca investiţiile publice să joace un rol de „locomotivă”, iar investiţiile private să urmeze acestora. Investiţii publice corecte şi selectarea pragmatică a investitorilor străini sunt doar unele elemente ale unui posibil succes. Acestea trebuie să fie combinate cu politica prudentă monetară şi fiscală, precum şi de deschiderea comercială pragmatică.
În linii mari, agenda economică actuală este liberală, luînd în consideraţie într-o manieră mai consistentă specificul şi condiţiile locale. SND-ul pare a fi un exerciţiu în economie organizaţională decît o simplă încercare de-a construi economia de piaţă în Moldova. Aceasta este cauza principală de ce procesul de elaborare a SND-ului a mobilizat ministerele să înceapă să definească într-un mod mai consistent şi coordonat politicile, şi să estimeze mai bine costurile intervenţiilor. Însă îmbunătăţirea procesului de planificare strategică încă rămîne a fi o provocare enormă pentru autorităţi.
La nivel conceptual, agenda de dezvoltare se concentrează asupra asigurării a doua pre-condiţii pentru creşterea economică, precum sînt stabilitatea macroeconomică şi continuarea reformei administraţiei publice centrale. Avînd în vedere politica restrictivă monetară şi fiscală, promovată de Fondul Monetar Internaţional în Moldova, cel puţin pîna în 2009 (cînd Moldova cel putin teoretic va fi considerată ca fiind un stat absolvent) acesta condiţie probabil va fi realizată. Este important însă ca restrictivitatea monetară şi fiscală să nu influenteze negativ creşterea economică a Moldovei, precum s-a întîmplat în anii 90. În termeni de reformă a administraţiei publice este necesar de revitalizat eforturile de reformare pragmatică, care să se concentreze asupra diminuării sectorului public şi, cel mai important, asupra alinierii motivaţiilor sectorului public şi privat.
În ceea ce priveşte dezvoltarea regională, în formatul său actual, această politică pare a fi impusă de către agenda integrării Europene a Moldovei. Este absolut neclar cum conceptul de dezvoltare regională, bazat pe promovarea polurilor de creştere regionale se combina cu caracterul redistributiv al politicii de dezvoltare regională a modelului European. Fostele state candidate la calitatea de membru al UE au adoptat diviziunea teritoriilor sale în regiuni EU NUTS II (clasificarea Eurostat), şi au îmbunătăţit capacităţile administrative necesare în pregatirea pentru asimilarea transferurilor masive de fonduri structurale Europene, pe cînd în cazul Politicii Europene de Vecinatate (PEV) există un alt mecanism de redistribuţie, care este bazat pe cooperarea transfrontalieră. Cu toate acestea teritoriul Moldovei a fost divizat în regiuni în conformitate cu clasificarea Eurostat-ului, valabilă pentru candidaţi la accesiune şi state membre UE.
În cazul în care Moldova se va concentra totuşi asupra promovării polurilor economice de creştere (growth poles, eng.), este important de stabilit criterii clare de identificare a punctelor de concentrare a creşterii economice, stabilirea volumului clar al suportului financiar şi găsirea unui echilibru între eficienţă şi echitate în redistribuirea mijloacelor financiare. În linii mari, este evident că formatul actual al politicii regionale va necesita resurse financiare enorme, care depăşesc cu desăvîrşire posibilităţile bugetare ale Moldovei.
În acest context este important de menţionat că nici în cadrul Uniunii Europene politica de dezvoltare regională, concentrată pe transferuri masive de fonduri, nu a avut rezultate pozitive clare, şi nu a putut să aducă schimbări radicale asupra creşterii economice regionale. În pofida obiectivului declarat fondurile structurale europene deseori au afectat negativ convergenţa regiunilor beneficiare prin consolidarea „programelor existente de menţinere a venitului” şi reducînd mobilitatea forţei de muncă între regiuni (Boldrin & Canova). În numeroase cazuri fondurile structurale au condus la apariţia şi consolidarea unui comportament de „căutare de beneficii” (rent-seeking) prin caracterul pur redistributiv, împiedicînd astfel adoptarea unor decizii politice de maximizare a eficienţei economice. În general, este evident că dispărităţile inter-regionale în cadrul Pieţei Unice a UE au o tendinţă pronunţată de creştere.
Într-o altă ordine de idei, urmează încă să vedem cum Moldova va realiza obiectivul de ridicare a productivităţii sectorului agricol după quasi-distrugerea agriculturii naţionale în conformitate cu recomandările experţilor străini, va găsi soluţii locale la provocările schimbărilor climaterice globale, şi va reuşi sa înfrunte competiţia acerbă pe piaţa Europeană prin beneficierea de comerţul asimetric. În primul rînd, aceasta va depinde de capacitatea Moldovei de-a suporta costurile masive de racordare la standardele Europene şi sistemul UE de certificare a produselor şi serviciilor. În linii mari, însă, încercări de racordare la standarde Europene formează o dependenţă covîrşitoare a Moldovei de asistenţă externă pentru că capacităţile interne ale Moldovei (financiare, fizice, umane) sunt absolut insuficiente pentru a realiza această sarcină exrem de ambiţioasa, mai ales în condiţiile de austeritate monetară şi fiscală, impuse de Fondul Monetar Internaţional. Acelaşi fapt este valabil şi în cazul investiţiilor masive în infrastructură, încercărilor de îmbunătăţire a sistemului de asistenţă socială, introducerea unui sistem mai bun de identificare a grupurilor vulnerabile, îmbunătăţirea coordonării asistenţei sociale, asigurărilor sociale şi elaborarea unor standarde de calitate minime de servicii sociale.
Este evident că implementarea modelului organizaţional de dezvoltare economică, unde statul încearcă să-şi asume un rol mai mare în canalizarea resurselor existente, depinde în primul rînd de existenţa acestor resurse. Astfel, unul din riscurile cele mai importante ale implementării strategiei actuale de dezvoltare (SND) constă în lipsa mijloacelor financiare autohtone suficiente, necesare pentru realizarea obiectivelor extrem de ambiţioase, incluse în strategie. În termeni de finanţare a procesului de implementare, în prezent nu există estimări financiare clare pentru întreaga perioadă de implementare a SND-ului (2008 – 2011). În vederea asigurării continuităţii politicilor economice, pentru anul 2008 s-a decis că Cadrul de Cheltuieli pe Termen Mediu (CCTM) (resurse bugetare şi asistenţa externă bugetată) va acoperi majoritatea costurilor asociate cu implementarea SND-ului, iar pentru perioada 2009 – 2011 se preconizează că planificarea financiară va fi aliniată în totalitate cu priorităţile de dezvoltare naţionale.
Renaşterea spirituală a Moldovei
Nu mai puţin important decît selectarea unui model economic naţional de dezvoltare, dar poate şi mai importantă, este renaşterea spirituală a societăţii moldoveneşti, care în multe privinţe s-a dovedit a fi nepregătită la invazia provocărilor actuale ale modernităţii. Cultul contemporan al consumului excesiv, dar şi sărăcia extremă, precum şi înţelegerea libertăţii fără responsabilitate - s-au extins şi au afectat diverse straturi sociale.
Ideologia succesului şi “utilităţii personale” a devenit dominantă, şi determină raspîndirea crizei spirituale foarte adînci. În calitate de “utilitate personală” servesc nu numai bani sau bunuri de consum, dar şi orice succes personal, carieră, obţinerea puterii sau a statutului social. Cu alte cuvinte, tot ce permite omului într-un mod egocentric să se simtă mai presus decît alţi membri ai societăţii, să fie “stimat” şi “apreciat” pentru realizările sale. Deseori, pentru obţinerea comfortului material şi unei false armonii psihologice conştiinţa devine un obstacol, iar compromisul continuu zdruncină suflete. Calităţi umane ca demnitatea şi cinstea sunt marginalizate, iar “conjunctura favorabilă” de pe piaţa imobiliară, cursul valutar sau preţurile la terenuri pentru construcţii au devenit de un interes suprem pentru majoritatea populaţiei ţării.
Într-o economie de piaţă şi democraţie, viciile umane sunt limitate raţional prin diferite proceduri şi instituţii, dar cel mai important funcţionalitatea acestor sisteme se bazează pe o etică puritană telurică a consumatorilor disciplinaţi, pentru care bogăţia este o valoare în sine. Poate cel mai bine acest fundament civilizaţional al capitalismului a fost descris de renumitul sociolog german Max Weber în lucrarea sa “Etica Protestantă şi Spiritul Capitalismului”. În conformitate cu Weber cea mai importantă caracteristică a spiritului capitalimului constă în atribuirea activităţilor de îmbogăţire semnificaţiei morale şi chiar religioase. În acest context, după ce Reformaţia lui Martin Luther a constituit o lovitură puternică bisericii catolice, au fost găsite alte „semne” ale posibilei mîntuiri a oamenilor, care au constat în acumularea bogăţiei şi obţinerea succesului personal. Un scriitor american Walker Persy a observat „Atîta timp cît mă îmbogăţesc, eu mă simt bine. Acesta este sîngele meu presbiterian”.
Protestantismul însa a condus la extinderea unei calităţi negative, care este egoismul. Pentru a contracara elementele destructive ale acestuia a aparut antropocentrismul colectiv, idealul utopic al căruia este socialismul. Intr-o societate demistificată socialistă (în accepţiunea Europeană - social-democrată), statele se bazează pe dreptatea socială egalitaristă, care are ca fundament ideea redistribuţiei utilitaţilor, resurselelor şi bogăţiei de la cei bogaţi în favoarea celor sărăci.
Pe de alta parte, într-o societate tradiţională, bazată pe credinţa creştin-ortodoxă, însăşi semnificaţia valorică a dreptăţii este alta. Pentru un creştin dreptatea înseamnă de-a se afla în dreapta Mîntuitorului la judecata de apoi. “Atunci va zice Impăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvintaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). În accepţiunea creştină “dreptatea nu poate să nu triumfe, pentru că aceasta reprezintă axa pe care se ţine lumea” (Tronstnikov, 2004). Astfel, cît nu s-ar părea de straniu pentru reprezentanţii modernităţii, pentru un creştin nedreptatea globală nu există, pentru că oricum toţi vor primi judecată corectă pentru viaţa trăită pe Pamînt. Nu procedurile şi instituţiile externe constituie bariera principală în faţa răului, ci disciplina internă în îndeplinirea poruncilor biblice, care rezultă din credinţă, iar toată viaţa umană este concepută ca o permanentă luptă cu “păcatul originar” în tendinţa de-a găsi “Împărăţia lui Dumnezeu”.
În societatea noastră, pe de o parte ideile lumi seculare (spiritul capitalismului) încă nu au devenit internalizate de majoritate şi transformate în proceduri şi insituţii. În acelaşi timp, conceptualizarea religioasă creştin-ortodoxă a vieţii şi atitudinea religioasă faţa de realitatea înconjurătoare dispare tot mai mult. Ofensiva seculară, telurică şi raţională a modelului universal de dezvoltare conduce gradual la pierderea capacităţii de definire corectă a binelui şi răului. Omul contemporan devine tot mai “autist” (grec. singur), adica fiinţa care se auto-cultivă. De aici şi apare goana excesivă şi destructivă după bani, plăceri fizice sau statut social, iar dimensiunea spirituală determinantă a existenţei umane încetează să existe.
În acest context, pentru societatea noastră este absolut necesară renaşterea spirituală, o mişcare curajoasă şi creativă a tuturor forţelor societăţii, care va putea să reintoarcă populaţiei conceptualizarea religioasă a realităţii, şi nu doar să acuze pe moldoveni de existenţa unei mentalităţi parohiale sau de nostalgie sovietică. Aceasta mişcare de concentrare a nucleului civilizaţional autohton trebuie să ofere o alternativă viabilă la viziunea seculară a progresului liniar şi să răspundă la cele mai complexe întrebări ale modernităţii de pe poziţii locale, să asigure o continuitate istorică statului moldav, să consolideze societatea, şi să identifice forma şi conţinutul recontrucţiei statale şi civilizationale a ţării.
Caracterul acestei forţe trebuie să fie exhaustiv, adică să genereze multiple manifestări culturale, identitare, istorice, filosofice. Mişcarea de reconstrucţie a lăcaşelor sfinte şi renaştere bisericească trebuie să fie continuată. Numai pe un astfel de fundament spiritual poate fi rezolvată criza adîncă a societăţii moldoveneşti. Numai astfel se poate de soluţionat drama divizării teritoriale a statului.
Încheiere
În lucrarea vieţii sale “Rusia şi Europa” un ilustru savant şi gînditor rus Nicolai Danilevskii a argumentat într-un mod excepţional teza că procesul de dezvoltare a umanităţii nu este liniar, ceea ce ar fi condus inevitabil la stoparea “progresului”. În conformitate cu concepţia lui Danilevskii istoria umanităţii este istoria civilizaţiilor particulare, denumite “tipuri cultural-istorice distincte”. Fiecare dintre aceste tipuri cutural-istorice reprezintă o valoare în sine indiferent de nivelul de dezvoltare tehnică pe care îl atinge.
Niciuna dintre civilizaţii nu poate pretinde la superiortate în comparaţie cu predecesorii sau urmaşii săi, iar bazele civilizaţiei unui tip cultural-istoric nu sunt transmisibile popoarelor din alt tip, cu excepţia unei influenţe mai mari sau mai mici în conformitate cu tipurile precedente sau contemporane. În continuare, în elaborarea legităţilor de dezvoltare se menţionează importanţa independenţei politice a popoarelor, care aparţin unui tip distinct, precum şi păstrarea diversităţii şi balanţei dintre tipurile cultural-istorice distincte.
Toată civilizaţia mondială poate exista doar atunci pînă cînd există balanţa dintre diferite tipuri cultural-istorice şi cînd această diversitate dispare, supra-stat mondial sau un alt sistem de guvernare globală (global governance, eng.) va fi sortit pieirii. În accepţiunea creştină a istoriei omogenizarea lumii în orice versiune atentează la diversitatea Dumnezească a vieţii în care experienţa fiecărui om şi fiecărui popor (chiar şi negativă) are un sens universal istoric. Astfel, Danilevskii a remarcat că: “fiecare naţionalitate istorică are o sarcină proprie pe care trebuie să o rezolve, idea sa, latura proprie a vieţii – sarcina, idea, latura vieţii, cu atît mai distincte şi originale, cu cît este mai distinctă această naţionalitate în comparaţie cu altele în sens etnografic, social, religios şi istoric “ (Иноземцева, 2002).
Moldova în prezent se află în căutarea sensului şi misiunii sale istorice şi civilizaţionale. De identificarea corectă a acestui sens istoric deosebit depinde însăşi existenţa statului moldovenesc. Obiectivul expunerii acestor gînduri nu reprezintă nicidecum un apel la izolare economică sau naţionalism. Este doar o încercare de-a ne reîntoarce la conceptualizarea religioasă şi civilizaţională a existenţei noastre ...
Sfârşit.
Bibliografia
- Adler, E., Barnett, M., Security Communities, Cambridge University Press, 1998.
- Baldwin, D., A., Paradoxes of Power, Basil Blackwell, Oxford, 1989.
- Baldwin, R. et al. ‘The costs and benefits of Eastern enlargement: the impact on the EU and Central Europe’. Economic Policy 24, 1997, pp. 125-176
- Bronk, R. ‘Commitment and Credibility – EU conditionality and interim gains’, Working Paper, European Institute, London School of Economics, 2002.
- Carlsnaes, W., Smith, S., (eds.), European Foreign Policy: The EC and Changing Perspectives in Europe, SAGE Publications, London, 1994.
- Dahl, R., A., ‘The Concept of Power’, Behavioural Science, Vol. 2, (1957) pp. 53-66
- Deutsch, K., et. al., Political Community and the North Atlantic Area: International Organisation in the Light of Historical Experience, Greenwood Press Publishers, 1969.
- Baylis, J., Smith S., The Globalization of Worlds Politics, 2nd edition, Oxford University Press, 2001
- Grabbe, H., ‘EU Conditionality and the acquis communautaire’, International Political Science Review, 23 July, 2002
- Grabbe, H., Hughes, K., Enlarging the EU Eastwards, RIIA, Cassell,1998
- Keohane, R., Nye, J., Power and Interdependence, Longman, New York, 2001
- Keohane, R., Nye, J., Power and Interdependence, Longman, New York, 2001
- Baldwin, D., A., Paradoxes of Power, Basil Blackwell, Oxford, 1989.
- Kundera, M., The Tragedy of Central Europe, The New York Review of Books (Vol. 31, No.7, 4/26/1984), pp. 33-38.
- Lavigne, M., The Economics of Transition: From Socialist to Market Economy, Palgrave, 1999
- Lazonick, W., The Theory of Market Economy and the Social Foundations of Innovative Enterprise, Economic and Industrial Democracy, 24, 1, 2003, pp. 9-44
- Manners, I., ‘Normative Power Europe: A Contradiction in Terms?’ Journal of Common Market Studies, Vol. 40., No. 2, 2002
- Mayhew A., Recreating Europe. The European Union’s Policy Towards Central and Eastern Europe. Cambridge, Cambridge University Press, 1998
- Mayhew, A, Orlowski, W., The impact of EU accession on enterprise adaptation and institutional development in the countries of Central and Eastern Europe, University of Sussex, 2001
- Mayhew, A., Financial and budgetary implications of the Accession of Central and East European Countries to the European Union, University of Sussex, 2000
- Spengler O., The Decline of the West, 1932 http://www.duke.edu/~aparks/Spengler4.html
- Stiglitz E. J, Wither Reform? Ten Years of the Transition, World Bank, Annual Bank Conference on Development Economics, 1999
- Stiglitz E. J., More Instruments and Broader Goals: Moving toward the Post-Washington Consensus, Wider Annual Lectures 2, The United Nations University, 1998
- Zielonka, J., (ed.). Paradoxes of European Foreign Policy, Kluwer Law International, Hague, 1998.
- Бжезинский, З., Преждевременное партнерство // Политические исследования 1994 № 1
- Иноземцева, З., Истинный Христианин и подлинный ученый (к 180-летию со дня рождения Н.Я. Данилевского), Москва, 2002
- Нарочницкая Н Россия в новых геополитических реалиях, Международная жизнь, №11, 2003
- Нарочницкая, Н., Cпоры вокруг Византии, Российская газета, 07.02.2008
- Нарочницкая, Н., Демократия, либерализм, права человека, http://www.narochnitskaia.info/cgi-bin/main.cgi?item=1r1371r060601233525
- Николаевский, Б., Духовные беседы, Санкт-Петербург, 2003
- Основы социальной концепции русской православной церкви, Москва, Архиерейский Собор, 2000
- Святитель Василй Великий., Избранные творения, Сретенский монастырь, 2006
- Тростников, В., Православная цивилизация, Москва, 2004
- Хантингтон, С., Столкновение цивилизаций // Политические исследования 1994 № 1
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
luni, 2 iunie 2008
Tiraspolul şantajează Moscova, declarând că Transnistria va merge pe calea integrării europene
Săptămâna trecută deputaţii din legislativul de la Tiraspol, la întrevederea cu deputatul rus Alexei Ostrovski, au avut faţa în culorile drepelului "rmn". Sursele mele de la Tiraspol m-au informat că aleşii din stânga Nistrului nici nu ştiau cum să reacţioneze la afirmaţia lui Ostrovski că nimeni nu va recunoaşte independenţa Transnistriei şi că aceştea trebuie să accepte reunificarea R. Moldova. În schimb, starea lor de suflet era de neinvidiat. Erau cât pe ce să răbufnească în bocete, deoarece "principalul aliat" le indică să "capituleze în faţa duşmanului". Gata cu visul de la "referendumul de independenţă".
După acea intervenţie a lui Ostrovski, la Tiraspol (de altfel, multe declaraţii ale deputatului rus, nu ştiu cât de adevărate sunt, dar m-au pus în gardă şi pe mine...) Igor Smirnov a făcut o declaraţie dură prin care a recomandat Rusiei "să nu o împingă (pe Transnistria) în Moldova".
Astăzi apare un interviu în "Nezavisimaia Gazeta", publicaţie rusescă, prin care fostul spicher de la Tiraspol, Grigore Maracuţa, admite faptul că Transnistria ar putea lua cursul spre integrare europeană (citiţi aici). Sună ca un şantaj direct la adresa Rusiei. Dar e bine că apar astfel de mesaje. De altfel, la finele lui februarie, şeful departamentului de Externe de la Tiraspol, Valeri Liţkai a anunţat că Transnistria va aproba o nouă doctrină a politicii externe, care va fi multivectorială.
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
După acea intervenţie a lui Ostrovski, la Tiraspol (de altfel, multe declaraţii ale deputatului rus, nu ştiu cât de adevărate sunt, dar m-au pus în gardă şi pe mine...) Igor Smirnov a făcut o declaraţie dură prin care a recomandat Rusiei "să nu o împingă (pe Transnistria) în Moldova".
Astăzi apare un interviu în "Nezavisimaia Gazeta", publicaţie rusescă, prin care fostul spicher de la Tiraspol, Grigore Maracuţa, admite faptul că Transnistria ar putea lua cursul spre integrare europeană (citiţi aici). Sună ca un şantaj direct la adresa Rusiei. Dar e bine că apar astfel de mesaje. De altfel, la finele lui februarie, şeful departamentului de Externe de la Tiraspol, Valeri Liţkai a anunţat că Transnistria va aproba o nouă doctrină a politicii externe, care va fi multivectorială.
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
Moldova în căutarea destinului civilizaţional (III)
Vlad STOIAN
(continuare)
Republica Moldova: manifestări şi influenţe
Cum însă răspunde o ţară creştin-ortodoxă a Atletului lui Hristos, Ştefan cel Mare la provocări ale lumii seculare, generate de Drang nach Osten (Ofensiva spre Est, germ.) modern al latinismului? Drama divizării statului în urma conflictului de pe Nistru şi eşecul numeroaselor încercări de realizare a integrităţii teritoriale a Moldovei ca într-o picătură de apă reflectă toate contradicţiile lumii contemporane. Astăzi, Republica Moldova, avînd puţină experienţă de statalitate proprie, încearcă să facă faţă provocarilor interne şi externe, conţinute în paragidma de dezvolare liberală şi globală. Ca şi multe alte state, Moldova a fost plenar încadrata în idea progresului liniar propagat de statele occidentale. Fiind situată într-un spaţiu geografic în care este vizibilă intensitatea maximă de confruntare ideologică, geopolitică şi strategico-militară între civilizaţia Occidentală latină şi cea Creştin-Ortodoxă, Moldova a devenit un obiect de expansiune politică şi economică a Occidentului, care încearcă prin intermediul diferitor metode să o atragă în sfera sa de influenţă şi să nu permită coagularea spaţiului strategic politic, economic şi militar în jurul polului de atracţie regională, care este Federaţia Rusă.
Influenţa Occidentului are numeroase aspecte, precum sînt: Europenizarea economică, politică, şi socială masivă a Moldovei; utilizarea puterii latente în susţinerea societăţii civile şi mas-media cu viziuni pro-Occidentale; influenţarea opiniei publice prin utilizarea mijloacelor de informare în masă; acordarea asistenţei externe condiţionate şi direcţionate spre anumite sectoare şi anumite politici şi reforme (ce se încadrează în proiectul universal economic); acţiuni susţinute de eliminare a prezenţei economice, politice şi militare ruse din Transnistria; susţinerea forţelor politice pro-Occidentale; încadrarea Moldovei în multiple iniţiative de colaborare regională sub “umbrela” Occidentului (Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est, GUAM), influenţarea discursului de securitate a Moldovei prin încadrarea ţării în programul NATO Parteneriatul pentru Pace; politica de generare a tensiunii în cadrul bisericii Ortodoxe a Moldovei prin sisţinerea deschisă sau tacită, acordată Mitropoliei Basarabiei; lansarea ideii că biserica Ortodoxa din Moldova să părăsească autoritatea Patriarhiei de la Moscova şi să accepte statutul de biserica autocefală sub autoritatea Patriarhului de la Constantinopol, etc. Deşi este un fenomen foarte complex, în ceea ce urmeaza vor fi analizate doar unele apecte relevante din încadrarea Moldovei în modelul liniar unipolar de dezvoltare.
Tranziţia la economia de piaţă
Fiind constrînsă cu mijloacele sale limitate şi lipsa de experienţă necesară să realizeze o triplă transformare foarte ambiţioasă: construirea democraţiei, economiei de piaţă şi naţiunii/statului, pentru Republica Moldova selectarea modelului Occidental de dezvoltare se parea un lucru absolut firesc. Mai ales că nu mai exista un alt pol de atracţie puternic care să determine politica internă şi externă a Moldovei, iar geografic Moldova cu adevarat se afla în centrul Europei. În plus, în timpul anilor 90 a devenit proverbial caracterul amorf şi ineficient al Comunităţii Statelor Independente, care a fost privită de mulţi mai ales ca instituţia necesară pentru un “divorţ civilizat” al fostelor republici unionale. Astfel, la începutul anilor 90 Moldova , ca şi multe alte state în tranziţie (nu şi China), a selectat agenda reformelor “bolşevismului de piaţă” a Consensului de la Washington. Atunci, la începutul tranziţiei reformele economice erau torpilate foarte rapid pentru a crea ireversibilitate, iar legimitatea modelului neo-liberal al economiei de piaţă nici nu se punea sub semnul întrebării. Însa în realitate reformele determinate de agenda organizaţiilor financare internaţionale au avut rezultate proaste şi nu au creat eficienţă, iar după privatizarea de masă într-un mediu lipsit de o bază juridică adecvată, statul a devenit “căpturat” de grupuri de interese private şi “estorcat” în beneficiu personal. Astfel, după ce Moldova a fost numită de revista britanică “The Economist” – “model al reformelor corecte”(The Economist, 1995), statul moldovenesc, fiind divizat teritorial, a ajuns în pragul sărăciei totale, iar puterea politica a fost efectiv utilizată în scopuri personale.
Declinul economic a rezultat în deficite în creştere, care erau finanţate din împrumuturi exerne scumpe. În anii 90, Moldova în conformitate cu clasificarea Băncii Mondiale era considerată greşit ca fiind un stat cu venit mediu, ceea ce a condiţionat lipsa creditării preferenţiale (condiţii AID – Agenţia Internaţională de Dezvoltare), şi un impact negativ asupra reformelor economice. Astfel, statul moldovenesc era considerat mai bogat decît a fost în realitate, ceea ce a rezultat în supra-aprecierea potenţialului de ajustare a economiei naţionale la şocurile pieţei libere. Creditarea era acordata în baza supra-evaluării resurselor naţionale necesare pentru achitarea datoriei. În rezultat, în schimbul creşterii economice aşteptate, s-a ajuns doar la acumularea datoriei externe enorme şi dependenţă quasi-totală a statului faţă de creditori externi. Mai mult ca atît, în urma crizei financiare din Rusia din anul 1998, datoria externă a devenit nesustenabilă şi autorităţile în schimbul efectuării investiţiilor capitale au ales achitarea datoriilor, ceea ce a condus la multiple riscuri ale statului de-a nu-şi îndeplini funcţiile sociale.
În ordinea de idei similară, o altă consecinţă a supra-evaluării potenţialului economic naţional a condus la liberalizarea excesivă şi prea rapidă a comerţului, ceea ce a rezultat în falimentarea unor sectoare întregi ale economiei. Impactul negativ al liberalizării comerciale excesiv de rapide a fost suplenit de politica valutară de apreciere continuă a valutei naţionale în perioada 1994 - 1998, ceea ce a afectat potenţialul de export al ţării. Politica monetară şi fiscală naţională în conformitate cu condiţionalităţile organizaţiilor financiare internaţionale s-a dovedit a fi prea restrictivă, ceea ce nu a permis efectuarea unor cheltuiei publice absolut necesare pentru realizarea creşterii economice. Adiţional, tranziţia a fost însoţită de costuri sociale masive şi quasi-distrugerea agriculturii naţionale în urma implementării recomandărilor instituţiilor occidentale.
Tendinţele negative ale dezvoltării, care îşi au fundamentul în anii 90, au continuat odată cu relansarea creşterii economice (cca. 6% pe an între 2000 – 2006) şi reducerea datoriei externe (pîna la 30% din PIB). Astfel, creşterea economică continuă să fie bazată pe transferuri enorme de remitenţe (30% din PIB în 2005), ceea ce a condiţionat creşterea consumului, aprecierea valutei naţionale, şi creşterea deficitului balanţei comerciale.
Moldova de astăzi se confruntă cu existenţa unor standarde de viaţă scăzute; depopularea ţării în urma migraţiei masive a populaţiei în căutarea unui loc de muncă în afara ţării; agricultura de subzistenţă; infrastructura fizică şi socială învechită; productivitatea muncii scăzută şi lipsa inovaţiilor în procesul de producere. În plus efectele negative ale secetei, “şocurile” sistării exportului producţiei vinicole în Federaţia Rusă, precum şi creşterea mondială a preţurilor la hidrocarburi au condus la creşterea substanţială a ratei inflaţiei.
Democraţia, libertatea şi drepturile omului
După ce a fost declarată ca fiind un „model al reformelor” democratice, Moldova acum este tot mai des acuzată de lipsa democraţiei, iar mass-media străină deja a proclamat Moldova „un stat ratat” (failed state, eng.), care a pierdut „trenul European” în incertitudinea tranziţiei. Moldovei i se aduc numeroase alte „vicii ale modernităţii” precum sînt: consolidarea şi dezvoltarea insuficientă a societăţii civile, existenţa unei mentalităţi colectiviste, parohiale şi arhaice, mai ales în comunităţile rurale, capacitatea redusă a elitei politice de-a genera un sistem efectiv de „controale si echilibre” (checks and balances, eng.), ceea ce crează multiple oportunităţi pentru corupţie, personalizarea excesivă a puterii politice, etc.
Cînd Moldova refuză să se încadreze în modelul axiologic unic şi încearcă să-şi găsească nucleul său cultural-civilizaţional, să se „concentreze” asupra găsirii unei formule de consolidare, este imediat declarată de către “comunitatea internaţională” ca avînd „restanţe” la capitolul democraţiei şi, în rezultat, pasibilă de acţiuni persusive sau coercitive externe. Aceste acţiuni sunt promovate de organizaţii internaţionale supranaţionale, ce în permanenţă monitorizează Moldova (ex: Consiliu Europei - CE). În carta Consiliului Europei nu este niciodată menţionat termenul de suveranitate sau neamestec, însă este promovată idea unei societăţi civile universale aplicabile în toate statele membre. S-a compus şi o lista de obligaţii neonorate ale Moldovei în faţa Consiliului Europei, printre care se află şi adoptarea legii cu privire la religii, executarea hotarîrilor ale Curţii Europeane a Drepturilor Omului (CEDO), adoptarea legii noi cu privire la întrunirile publice, etc.
În mod similar, Comisia Europeana în ultimul său raport asupra implementării PA UE-Moldova declară că Moldova este înca un stat deficitar la capitolele libertăţii presei, independenţei justiţiei sau combaterii corupţiei. Este adevărat că Moldova a devenit în perioada tranziţiei un stat corupt şi „căpturat” de interese private, dar nu trebuie de uitat că în mare parte acest fapt se datorează „bolşevismului de piaţă”, care a fost impus Moldovei în încercarea de-a o schimba ireversibil.
Mai mult ca atît, instituţii întregi ale societatii civile Occidentale, precum sunt Freedom House sau Transparency International compun cu regularitate raiting-uri ale Moldovei de corespundere cu modelul secular postmodern. Facînd abstracţie de caracterul dubios al metodologiei utilizate, este absolut firească întrebarea cum se poate de judecat Moldova pe cît de liberă este pe o scară universală, cînd însăşi întelegerea libertăţii umane într-o societate Creştin-Ortodoxă nu se încadreaza în modelul Occidental? Aceste lucruri însa sunt prea complexe şi putin îi preocupa pe “inginerii” societăţii moderne şi progresiste.
Poate a avut dreptate W. Churchil cînd a spus că democraţia este „cel mai mic rău”. Fără însă a compara normativ democraţia cu alte forme de organizare, trebuie să spunem deschis şi clar că idea democraţiei a fost concepută şi formulată cînd conştiinţa umană a fost dezrădăcinată de valorile spirituale tradiţionale ale societăţii. Raţionalismul Renaşterii şi Revoluţia Franceză au constituit unele dintre manifestări cele mai evidente ale revoltei omenirii împotriva lui Dumnezeu.
Democraţia, care este un fel de fin de sciecle pentru cercurile pro-Occidentale autohtone, nu este o valoare în sine. Democraţia poartă un caracter formal, şi nu are prin definiţie nici un conţinut valoric. Este doar un mod de organizare a societăţii, şi în conformitate cu pricipiul proclamat al electivităţii puterii reprezintă doar un mod mecanic de numărare a voturilor majorităţii. Democraţia nu doreşte să cunoască în numele căror idealuri este exercitată voinţa poporului, şi nu doreşte să îndrepte această voinţa spre realizarea unor scopuri supreme. Democraţia este sceptică pentru că înfloreşte doar în perioadele cînd popoarele pierd credinţa, pierd criteriile de definire a binelui şi răului şi sunt incapabile să împărtăşească un Adevar absolut. Hristos a fost răstignit printr-o procedură absolut democratică ... Nici nu surprinde faptul că în plan global idea democraţiei îşi pierde din legitimitate pentru că se concentrează asupra formalismului, asupra dominării exteriorului asupra interiorului, asupra numărării mecanice a voturilor majorităţii, asupra ideologizării societăţii în defavoarea învăţării ceea ce este bine şi ce este rău, asupa cantităţii în defavoarea calităţii.
În mod similar, idea opoziţiei politice şi competiţiei între partide pentru puterea politică fără realizarea unor scopuri supreme, care depăşesc idealurile unui comfort teluric, contravine idealurilor creştine şi caracterului sacru pe care îl are puterea şi deţinătorii ei într-o societate creştin ortodoxă. De pe aceste pozitii puterea politică reprezintă o cale de jertfire, de slujire a poporului pentru Patrie şi credinţă, este o cale dificilă, plină de ispite şi greutăţi. Este o responsabilitate enormă pentru cei care deţin puterea politică. Astfel, într-un mod ideal un om credincios nu poate singur să tindă să obţină puterea prin folosirea diferitor tehnologii electorale şi luptei pentru voturile populaţiei, iar la deţinerea puterii politice nu ajung, la putere – sunt aduşi succesori din cadrul elitei societăţii.
Acum, în condiţiile cînd conflictul permanent între diferite forţe politice în societatea moldovenească a capatat un caracter firesc, aceste viziuni pot părea o adevarată nebunie pentru contemporanii noştri. Cu toate acestea, întotdeauna forma de organizare a vieţii politice corespunde cu starea actuală a societatii şi mult mai important este conţinutul, care îi este atribuit. Indiferent de forma de organizare, “statul, fiind un element al vieţii într-o lume afectata de păcat, unde personalitatea şi societatea trebuie să fie protejate de manifestările periculoase ale păcatului, este binecuvîntat de Dumnezeu ... Dumnezeu îi îndeamnă pe guveranţi să utilizeze puterea politică pentru limitarea răului şi susţinerea binelui. (Romani,13, 3-4).” (Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse).
Europenizarea Moldovei
Deşi există multiple aspecte ale influenţei Occidentale asupra societăţii moldoveneşti, în Republica Moldova cea mai are provocare o reprezintă politica de Europenizare. Se pare că în parametrii acestei politici transpune cel mai vizibil desconsiderarea seculară faţă de “barbarii Orientali” şi necesitatea civilizării spaţiului Ortodox prin iluminarea de către lumea latină.
Pentru toţi la începutul tranziţiei era evident că unica alternativă la colapsul geopolitic al colosului sovietic (care la începutul tranziţiei era demonizat), precum şi la dificultăţile şocului tranziţiei va fi accederea în spaţiul European al păcii şi bunăstării. După ani buni de totalitarism, care a mutilat conştiinţa natională, Occidentul părea a fi un paradis pe Pamînt pentru fostele state socialiste din Europa de Est şi fostele republici unionale, iar renumit-ul eseu al lui Milan Kundera prezenta Europa Centrală ca un “teritoriu răpit al Vestului” (Kundera,1983).
Aşadar, pe parcursul perioadei de independenţă Europenizarea Moldovei a devenit un proces lent, dar sigur. Principalul instrument utilizat de către Uniunea Europeană pentru a schimba viaţa economică, politică şi socială în vederea progresului şi modernizării în conformitate cu idealul modern secular este condiţionalitatea tacită sau expresă. Condiţionalitea reprezintă un set de promisiuni de către o parte de-a face ceva acum în schimbul promisiunilor de către o altă parte de-a face ceva în viitor. Istrumentele utilizate de UE condiţionat sunt următoarele: accesul la negocieri şi etape noi în procesul de integrare (Acord de Stabilizare şi Asociere); transpunerea cadrului legislativ şi instituţional; asistenţa externă; proiecte de consultanţă şi twinning; monitorizarea şi critică publică (Grabbe, 2002).
În linii mari, condiţionalitatea reprezintă impunerea Moldovei prin puterea birocratică, normativă şi economică a UE a unei forme de “suveranitate limitată”, şi se exprimă în promovarea ideologiei neo-liberale de dezvoltare. În conformitate cu această ideologie piaţa globală preferă state stabile, dar ne-intervenţioniste sau slabe, iar democraţia liberală este un instrument de dispersare a puterii statale, ceea ce permite mecanismelor pieţei să joace un rol mai mare. În conformitate cu condiţiile impuse, agenda de dezvoltare a Moldovei de asemenea este de sorginte neo-liberală, bazîndu-se pe privatizarea continuă, reducerea implicării statului în economie, liberalizarea, etc.
Europenizarea Moldovei are loc prin intermediul Politicii Europene de Vecinătate, care a fost lansată de către Comisia Europeană odată cu propunerea Comunicării “Vecinătatea Extinsă a Europei: Noul Cadru de Relaţii cu Vecinii din Est şi Sud”. Principalul instrument de implementare al PEV în Republica Moldova este Planul de Acţiuni, elaborat în prima jumătate a anului 2004 şi semnat în cadrul Consiliului de Cooperare UE-RM din 22 februarie, 2005. Implementarea acestuia se bazează pe rezultate înregistrate în realizarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC). Planul de Acţiuni conţine priorităţi de reformare, care cad sub incidenţa a patru arii tematice: politici macroeconomice, reforme structurale, politici sociale şi de reducere a şomajului, incluzînd reducerea sărăciei, si dezvoltarea regională. Deşi se declară că Planul de Acţiuni UE-RM a fost elaborat în urma multiplelor consultări cu serviciile specializate ale Comisiei Europene, în realitate conţinutul acestui document a fost determinat aproape în totalitate de către UE şi nicidecum de către Republica Moldova.
Ceea ce surprinde însă este că politica de integrare Europeană şi racordarea legislaţiei naţionale la acquis a fost adoptată în condiţiile lipsei unei evaluări economice obiective a costurilor şi beneficiilor pe care le aduce în prezent şi le poate avea în viitor integrarea Europeana a Moldovei. Beneficiile potenţiale, pe care le aduce integrarea, sunt asumate a priori, pe cînd menţiunea costurilor enorme pentru economia naţională de aproximare la legislaţia Europeană este plasată în umbră. În puţinele cazuri cînd se menţionează costurile, argumentul invocat se rezumă la faptul că aceste costuri pe termen scurt sunt absolut necesare pentru a obţine beneficii pe termen lung. În accepţiunea birocraţilor Europeni cel mai important beneficiu reprezintă renunţarea benevolă şi treptată la suveranitatea naţională pentru a accede în Uniune, pe cînd într-adevar „cea mai importantă problema constă în gradul în care aproximarea legislaţiei şi dreptului – acquis – va afecta dezvoltarea economică şi creşterea ratei şomajului în Est” (Baldwin, Francois, Portes, 1997). Culmea, susţinătorii cedăriii benevole a independenţei sunt declaraţi patrioţi, iar toţi ceilalţi sunt consideraţi inamici ai prosperităţii şi păcii, pe care le va aduce cu siguranţă accesiunea la prima Uniunea seculară post-modernă (după URSS).
Regulile de funcţionare ale UE au fost dezvoltate pe parcursul mai multor decenii pentru state bogate social democrate cu sisteme cuprinzătoare de asistenţă socială. Deşi nu este un subiect popular sau corect din punct de vedere politic, trebuie totuşi de menţionat că acquis-ul în totalitatea sa este un set de reguli sub-optime pentru un stat în dezvoltare, iar obiectivele tranziţiei şi accesiunii nu sunt întotdeauna complementare (Mayhew, 1998, Grabbe, 2002) (un alt subiect peste care de obicei se trece cu vederea). Este uşor de imaginat ce s-ar fi întîmplat cu „tigrii asiatici” la etapa creşterii lor economice în cazul în care aceştia erau forţati să adopte regule Europene extrem de scumpe de protejare a mediului înconjurător sau capitolul social al acquis-ului (Baldwin, Francois, Portes, 1997). Statele occidentale sunt mai degraba sisteme regulatorii decît sisteme ale dezvoltării. Din această cauză modernizarea economică pe baza acquis-ului fără efectuarea unei evaluări economice a costurilor şi beneficiilor înainte de racordare pur juridică a legislaţiei poate fi extrem de periculoasă.
Orice stat potenţial candidat la integrare a înteprins următorele acţiuni, înainte ca să se angajeze plenar în acest proces extrem de dificil şi costisitor: analiza adoptării acquis-ului (evaluarea impactului accesiunii asupra tranziţiei); analiza impactului asupra situaţiei financiare a întreprinderilor şi statului (ajustarea legislaţiei trebuie să fie planificată astfel încît nici deficitul bugetului nu se va majora şi nici investiţiile în sectorul privat nu sunt îngreunate); impactul accesiunii asupra relaţiilor statului candidat cu statele terţe (pentru Moldova – în special relaţiilor cu statele CSI); modul în care vor fi protejate interesele naţionale fundamentale (ex. problema proprietăţii şi vînzării libere a pămîntului) (Mayhew, 2000). Cu toate acestea, în cazul PEV, care nu prevede expres aderarea la UE, nici costurile de evaluare a impactului acquis-ului nu pot fi întreprinse pentru că există alte necesităţi mai urgente de dezvoltare.
În accepţiunea Comisiei Europene principalul motor de asigurare a succesului PEV pe dimensiunea estică constă din două elemente majore: economic şi geopolitic. Se argumentează că cele mai mari beneficii economice ale participării în PEV pentru Republica Moldova rezidă în volumul potenţial mare de Investiţii Străine Directe şi în asistenţa externă absolut necesară pentru a finaliza tranziţia. Cu toate acestea, este evident că PEV are un potenţial foare mic pentru a ridica credibilitatea politicilor Moldovei pentru investitori şi micşora costurile împrumuturilor („soft commitment device”, eng.) (Bronk, 2002).
Celelalte beneficii economice sunt relativ minore şi depind în mare parte de capacitatea Moldovei de-a obţine beneficii din comerţul asimetric. Această capacitate pe termen scurt pentru Moldova este limitată de costurile mari de ajustare la standarde europene şi sistemul european de certificare a produselor şi serviciilor. La moment acordarea „cotei părţi” în Piaţa Comună pentru statele PEV semnifică învitarea statelor la adoptarea legislaţiei UE şi regulilor de piaţă relevante. Costurile cele mai mari se referă la adoptarea acquis-ului protecţiei mediului, social, regulilor ce se referă la ajutorul de stat şi investiţiilor majore în infrastructură.
Comisia Europeană a sugerat ca Moldova să adopte o abordare selectivă şi graduală de racordare a legislaţiei naţionale cu acqius-ul comunitar, în special în domeniile care sunt vizate de comerţ. Din acest punct de vedere, cele mai costisitoare prevederi se referă la Reguli de Origine (RoO) şi bariere tehnice (TBT). PEV poate facilita obţinerea de către statele vecine a statutului de economie de piaţă funcţională, ceea ce înseamnă că măsurile anti-dumping ale UE nu se vor aplica întregii ţări, ci numai companiilor particulare. În acelaşi timp, simplă adoptare a standardelor încă nu garantează competitivitatea produselor pe piaţa europeană.
În viziunea Occidentului elementul geopolitic constă în beneficiile accederii într-o zonă de securitate. Însă, avînd în vedere consolidarea puterii statului rus, precum şi relaţiile încă puţin definite şi destul tensionate dintre Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă, aceste beneficii de securitate se reduc şi plasează statele estice PEV (Belarus, Ucraina şi Republica Moldova) într-o „zonă gri” din punct de vedere al securităţii.
În general, pentru Republica Moldova există o disproporţie enormă dintre numărul de eforturi pe care trebuie să le întreprindă şi beneficii promise de către UE. În prezent, PEV nu oferă posibilităţi de obţinere a calităţii de membru, şi celelalte concesii făcute de către Uniunea Europeană pentru Moldova nu au fost destul de clar specificate (nici în termeni de aria de aplicare, nici şi în termeni de condiţii de implementare). Oferta UE este mult mai redusă decît împărţirea „totului în afara instituţiilor”.
La moment Comisia Europeană este incapabilă să ofere Moldovei două beneficii cele mai importante: accesul fără vize în UE şi comerţ liber în produse agricole. Aceste politici sunt considerate ca fiind sensitive pentru statele membre. Comisia este limitată în acordarea accesului la piaţă agricolă pentru că Politica Agrară Comună se bazează pe subsidii şi protejarea substanţială a producatorilor Europeni. Acordarea unui acces preferenţial Moldovei sub forma comerţului asimetric au soluţionat doar parţial problema. Chiar dacă Comisia Europeană a renunţat la unele bariere tarifare în mişcarea mărfurilor autohtone după semnarea Acordului de Comerţ Asimetric cu Moldova, au ramas în vigoare bariere netarifare, precum este limitarea volumului de export pe Piaţa Europeană Unică. În general, această disproporţie dintre costuri enorme şi beneficii reale minore deja a provocat o decepţie a societăţii în PEV. Astfel, Moldova trebuie să înfrunte o dilemă de asumare a unor costuri enorme pentru racordarea la standarde Europene fără a cunoaşte cu exactitate care vor fi beneficiile potenţiale.
Mai important decît costurile economice de schimbare a societăţii moldoveneşti sub lozinca Europenizării, este contradicţia fundamentală dintre societatea tradiţională moldovenească şi polis-ul urbanizat post-creştin European. De fapt, această tensiune constituie cauza fundamentală a dificultăţilor în acceptarea variantei Europene a modelului ideologic universal si nu contradicţia dintre mentalitatea „depăşită moldovenească sovietică” şi ideile Europene progresiste ale democraţiei, libertăţii umane, drepturilor omului sau pieţei libere. Tensiunea dintre caracterul secular al lumii şi convingeri religioase sau naţionale sunt mult mai relevante în întelegerea lumii moderne. Nu în zădar Z. Brzezinski a declarat că după destrămarea URSS, principalul rival al Statelor Unite ramîne a fi creştinismul ortodox rus.
Astfel, în umbra numeroaselor acţiuni de prezentare a vocaţiei Europene a Moldovei şi concentrării excesive a discursului public (academic şi de cercetare inclusiv) pe problematica integrării continentale, se află tensiunea valorică dintre caracterul secular, progresist, postmodern al acquis-ului şi caracterul tradiţional al societăţii moldoveneşti. Pe parcursul timpului devine tot mai evident că unele dintre “valori europene”, incorporate în legislaţia UE, prin caracterul său secular nu corespund cu nucleul civilizaţional şi aspiraţiile fundamentale ale naţiunii recipiente.
Este adevărat că poate fi adoptată şi o abordare flexibilă la racordarea legislaţiei, însă în cazul în care statul devine un candidat la accesiune, acesta din urmă trebuie să adopte toată legislaţia Europeană in corpore. Idea proiectului European prezent, bazat pe idealul unei soietăţi post-crestine în multe privinţe este străină însăşi eşenţei statului moldovenesc.
(Va urma...)
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
(continuare)
Republica Moldova: manifestări şi influenţe
Cum însă răspunde o ţară creştin-ortodoxă a Atletului lui Hristos, Ştefan cel Mare la provocări ale lumii seculare, generate de Drang nach Osten (Ofensiva spre Est, germ.) modern al latinismului? Drama divizării statului în urma conflictului de pe Nistru şi eşecul numeroaselor încercări de realizare a integrităţii teritoriale a Moldovei ca într-o picătură de apă reflectă toate contradicţiile lumii contemporane. Astăzi, Republica Moldova, avînd puţină experienţă de statalitate proprie, încearcă să facă faţă provocarilor interne şi externe, conţinute în paragidma de dezvolare liberală şi globală. Ca şi multe alte state, Moldova a fost plenar încadrata în idea progresului liniar propagat de statele occidentale. Fiind situată într-un spaţiu geografic în care este vizibilă intensitatea maximă de confruntare ideologică, geopolitică şi strategico-militară între civilizaţia Occidentală latină şi cea Creştin-Ortodoxă, Moldova a devenit un obiect de expansiune politică şi economică a Occidentului, care încearcă prin intermediul diferitor metode să o atragă în sfera sa de influenţă şi să nu permită coagularea spaţiului strategic politic, economic şi militar în jurul polului de atracţie regională, care este Federaţia Rusă.
Influenţa Occidentului are numeroase aspecte, precum sînt: Europenizarea economică, politică, şi socială masivă a Moldovei; utilizarea puterii latente în susţinerea societăţii civile şi mas-media cu viziuni pro-Occidentale; influenţarea opiniei publice prin utilizarea mijloacelor de informare în masă; acordarea asistenţei externe condiţionate şi direcţionate spre anumite sectoare şi anumite politici şi reforme (ce se încadrează în proiectul universal economic); acţiuni susţinute de eliminare a prezenţei economice, politice şi militare ruse din Transnistria; susţinerea forţelor politice pro-Occidentale; încadrarea Moldovei în multiple iniţiative de colaborare regională sub “umbrela” Occidentului (Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est, GUAM), influenţarea discursului de securitate a Moldovei prin încadrarea ţării în programul NATO Parteneriatul pentru Pace; politica de generare a tensiunii în cadrul bisericii Ortodoxe a Moldovei prin sisţinerea deschisă sau tacită, acordată Mitropoliei Basarabiei; lansarea ideii că biserica Ortodoxa din Moldova să părăsească autoritatea Patriarhiei de la Moscova şi să accepte statutul de biserica autocefală sub autoritatea Patriarhului de la Constantinopol, etc. Deşi este un fenomen foarte complex, în ceea ce urmeaza vor fi analizate doar unele apecte relevante din încadrarea Moldovei în modelul liniar unipolar de dezvoltare.
Tranziţia la economia de piaţă
Fiind constrînsă cu mijloacele sale limitate şi lipsa de experienţă necesară să realizeze o triplă transformare foarte ambiţioasă: construirea democraţiei, economiei de piaţă şi naţiunii/statului, pentru Republica Moldova selectarea modelului Occidental de dezvoltare se parea un lucru absolut firesc. Mai ales că nu mai exista un alt pol de atracţie puternic care să determine politica internă şi externă a Moldovei, iar geografic Moldova cu adevarat se afla în centrul Europei. În plus, în timpul anilor 90 a devenit proverbial caracterul amorf şi ineficient al Comunităţii Statelor Independente, care a fost privită de mulţi mai ales ca instituţia necesară pentru un “divorţ civilizat” al fostelor republici unionale. Astfel, la începutul anilor 90 Moldova , ca şi multe alte state în tranziţie (nu şi China), a selectat agenda reformelor “bolşevismului de piaţă” a Consensului de la Washington. Atunci, la începutul tranziţiei reformele economice erau torpilate foarte rapid pentru a crea ireversibilitate, iar legimitatea modelului neo-liberal al economiei de piaţă nici nu se punea sub semnul întrebării. Însa în realitate reformele determinate de agenda organizaţiilor financare internaţionale au avut rezultate proaste şi nu au creat eficienţă, iar după privatizarea de masă într-un mediu lipsit de o bază juridică adecvată, statul a devenit “căpturat” de grupuri de interese private şi “estorcat” în beneficiu personal. Astfel, după ce Moldova a fost numită de revista britanică “The Economist” – “model al reformelor corecte”(The Economist, 1995), statul moldovenesc, fiind divizat teritorial, a ajuns în pragul sărăciei totale, iar puterea politica a fost efectiv utilizată în scopuri personale.
Declinul economic a rezultat în deficite în creştere, care erau finanţate din împrumuturi exerne scumpe. În anii 90, Moldova în conformitate cu clasificarea Băncii Mondiale era considerată greşit ca fiind un stat cu venit mediu, ceea ce a condiţionat lipsa creditării preferenţiale (condiţii AID – Agenţia Internaţională de Dezvoltare), şi un impact negativ asupra reformelor economice. Astfel, statul moldovenesc era considerat mai bogat decît a fost în realitate, ceea ce a rezultat în supra-aprecierea potenţialului de ajustare a economiei naţionale la şocurile pieţei libere. Creditarea era acordata în baza supra-evaluării resurselor naţionale necesare pentru achitarea datoriei. În rezultat, în schimbul creşterii economice aşteptate, s-a ajuns doar la acumularea datoriei externe enorme şi dependenţă quasi-totală a statului faţă de creditori externi. Mai mult ca atît, în urma crizei financiare din Rusia din anul 1998, datoria externă a devenit nesustenabilă şi autorităţile în schimbul efectuării investiţiilor capitale au ales achitarea datoriilor, ceea ce a condus la multiple riscuri ale statului de-a nu-şi îndeplini funcţiile sociale.
În ordinea de idei similară, o altă consecinţă a supra-evaluării potenţialului economic naţional a condus la liberalizarea excesivă şi prea rapidă a comerţului, ceea ce a rezultat în falimentarea unor sectoare întregi ale economiei. Impactul negativ al liberalizării comerciale excesiv de rapide a fost suplenit de politica valutară de apreciere continuă a valutei naţionale în perioada 1994 - 1998, ceea ce a afectat potenţialul de export al ţării. Politica monetară şi fiscală naţională în conformitate cu condiţionalităţile organizaţiilor financiare internaţionale s-a dovedit a fi prea restrictivă, ceea ce nu a permis efectuarea unor cheltuiei publice absolut necesare pentru realizarea creşterii economice. Adiţional, tranziţia a fost însoţită de costuri sociale masive şi quasi-distrugerea agriculturii naţionale în urma implementării recomandărilor instituţiilor occidentale.
Tendinţele negative ale dezvoltării, care îşi au fundamentul în anii 90, au continuat odată cu relansarea creşterii economice (cca. 6% pe an între 2000 – 2006) şi reducerea datoriei externe (pîna la 30% din PIB). Astfel, creşterea economică continuă să fie bazată pe transferuri enorme de remitenţe (30% din PIB în 2005), ceea ce a condiţionat creşterea consumului, aprecierea valutei naţionale, şi creşterea deficitului balanţei comerciale.
Moldova de astăzi se confruntă cu existenţa unor standarde de viaţă scăzute; depopularea ţării în urma migraţiei masive a populaţiei în căutarea unui loc de muncă în afara ţării; agricultura de subzistenţă; infrastructura fizică şi socială învechită; productivitatea muncii scăzută şi lipsa inovaţiilor în procesul de producere. În plus efectele negative ale secetei, “şocurile” sistării exportului producţiei vinicole în Federaţia Rusă, precum şi creşterea mondială a preţurilor la hidrocarburi au condus la creşterea substanţială a ratei inflaţiei.
Democraţia, libertatea şi drepturile omului
După ce a fost declarată ca fiind un „model al reformelor” democratice, Moldova acum este tot mai des acuzată de lipsa democraţiei, iar mass-media străină deja a proclamat Moldova „un stat ratat” (failed state, eng.), care a pierdut „trenul European” în incertitudinea tranziţiei. Moldovei i se aduc numeroase alte „vicii ale modernităţii” precum sînt: consolidarea şi dezvoltarea insuficientă a societăţii civile, existenţa unei mentalităţi colectiviste, parohiale şi arhaice, mai ales în comunităţile rurale, capacitatea redusă a elitei politice de-a genera un sistem efectiv de „controale si echilibre” (checks and balances, eng.), ceea ce crează multiple oportunităţi pentru corupţie, personalizarea excesivă a puterii politice, etc.
Cînd Moldova refuză să se încadreze în modelul axiologic unic şi încearcă să-şi găsească nucleul său cultural-civilizaţional, să se „concentreze” asupra găsirii unei formule de consolidare, este imediat declarată de către “comunitatea internaţională” ca avînd „restanţe” la capitolul democraţiei şi, în rezultat, pasibilă de acţiuni persusive sau coercitive externe. Aceste acţiuni sunt promovate de organizaţii internaţionale supranaţionale, ce în permanenţă monitorizează Moldova (ex: Consiliu Europei - CE). În carta Consiliului Europei nu este niciodată menţionat termenul de suveranitate sau neamestec, însă este promovată idea unei societăţi civile universale aplicabile în toate statele membre. S-a compus şi o lista de obligaţii neonorate ale Moldovei în faţa Consiliului Europei, printre care se află şi adoptarea legii cu privire la religii, executarea hotarîrilor ale Curţii Europeane a Drepturilor Omului (CEDO), adoptarea legii noi cu privire la întrunirile publice, etc.
În mod similar, Comisia Europeana în ultimul său raport asupra implementării PA UE-Moldova declară că Moldova este înca un stat deficitar la capitolele libertăţii presei, independenţei justiţiei sau combaterii corupţiei. Este adevărat că Moldova a devenit în perioada tranziţiei un stat corupt şi „căpturat” de interese private, dar nu trebuie de uitat că în mare parte acest fapt se datorează „bolşevismului de piaţă”, care a fost impus Moldovei în încercarea de-a o schimba ireversibil.
Mai mult ca atît, instituţii întregi ale societatii civile Occidentale, precum sunt Freedom House sau Transparency International compun cu regularitate raiting-uri ale Moldovei de corespundere cu modelul secular postmodern. Facînd abstracţie de caracterul dubios al metodologiei utilizate, este absolut firească întrebarea cum se poate de judecat Moldova pe cît de liberă este pe o scară universală, cînd însăşi întelegerea libertăţii umane într-o societate Creştin-Ortodoxă nu se încadreaza în modelul Occidental? Aceste lucruri însa sunt prea complexe şi putin îi preocupa pe “inginerii” societăţii moderne şi progresiste.
Poate a avut dreptate W. Churchil cînd a spus că democraţia este „cel mai mic rău”. Fără însă a compara normativ democraţia cu alte forme de organizare, trebuie să spunem deschis şi clar că idea democraţiei a fost concepută şi formulată cînd conştiinţa umană a fost dezrădăcinată de valorile spirituale tradiţionale ale societăţii. Raţionalismul Renaşterii şi Revoluţia Franceză au constituit unele dintre manifestări cele mai evidente ale revoltei omenirii împotriva lui Dumnezeu.
Democraţia, care este un fel de fin de sciecle pentru cercurile pro-Occidentale autohtone, nu este o valoare în sine. Democraţia poartă un caracter formal, şi nu are prin definiţie nici un conţinut valoric. Este doar un mod de organizare a societăţii, şi în conformitate cu pricipiul proclamat al electivităţii puterii reprezintă doar un mod mecanic de numărare a voturilor majorităţii. Democraţia nu doreşte să cunoască în numele căror idealuri este exercitată voinţa poporului, şi nu doreşte să îndrepte această voinţa spre realizarea unor scopuri supreme. Democraţia este sceptică pentru că înfloreşte doar în perioadele cînd popoarele pierd credinţa, pierd criteriile de definire a binelui şi răului şi sunt incapabile să împărtăşească un Adevar absolut. Hristos a fost răstignit printr-o procedură absolut democratică ... Nici nu surprinde faptul că în plan global idea democraţiei îşi pierde din legitimitate pentru că se concentrează asupra formalismului, asupra dominării exteriorului asupra interiorului, asupra numărării mecanice a voturilor majorităţii, asupra ideologizării societăţii în defavoarea învăţării ceea ce este bine şi ce este rău, asupa cantităţii în defavoarea calităţii.
În mod similar, idea opoziţiei politice şi competiţiei între partide pentru puterea politică fără realizarea unor scopuri supreme, care depăşesc idealurile unui comfort teluric, contravine idealurilor creştine şi caracterului sacru pe care îl are puterea şi deţinătorii ei într-o societate creştin ortodoxă. De pe aceste pozitii puterea politică reprezintă o cale de jertfire, de slujire a poporului pentru Patrie şi credinţă, este o cale dificilă, plină de ispite şi greutăţi. Este o responsabilitate enormă pentru cei care deţin puterea politică. Astfel, într-un mod ideal un om credincios nu poate singur să tindă să obţină puterea prin folosirea diferitor tehnologii electorale şi luptei pentru voturile populaţiei, iar la deţinerea puterii politice nu ajung, la putere – sunt aduşi succesori din cadrul elitei societăţii.
Acum, în condiţiile cînd conflictul permanent între diferite forţe politice în societatea moldovenească a capatat un caracter firesc, aceste viziuni pot părea o adevarată nebunie pentru contemporanii noştri. Cu toate acestea, întotdeauna forma de organizare a vieţii politice corespunde cu starea actuală a societatii şi mult mai important este conţinutul, care îi este atribuit. Indiferent de forma de organizare, “statul, fiind un element al vieţii într-o lume afectata de păcat, unde personalitatea şi societatea trebuie să fie protejate de manifestările periculoase ale păcatului, este binecuvîntat de Dumnezeu ... Dumnezeu îi îndeamnă pe guveranţi să utilizeze puterea politică pentru limitarea răului şi susţinerea binelui. (Romani,13, 3-4).” (Bazele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse).
Europenizarea Moldovei
Deşi există multiple aspecte ale influenţei Occidentale asupra societăţii moldoveneşti, în Republica Moldova cea mai are provocare o reprezintă politica de Europenizare. Se pare că în parametrii acestei politici transpune cel mai vizibil desconsiderarea seculară faţă de “barbarii Orientali” şi necesitatea civilizării spaţiului Ortodox prin iluminarea de către lumea latină.
Pentru toţi la începutul tranziţiei era evident că unica alternativă la colapsul geopolitic al colosului sovietic (care la începutul tranziţiei era demonizat), precum şi la dificultăţile şocului tranziţiei va fi accederea în spaţiul European al păcii şi bunăstării. După ani buni de totalitarism, care a mutilat conştiinţa natională, Occidentul părea a fi un paradis pe Pamînt pentru fostele state socialiste din Europa de Est şi fostele republici unionale, iar renumit-ul eseu al lui Milan Kundera prezenta Europa Centrală ca un “teritoriu răpit al Vestului” (Kundera,1983).
Aşadar, pe parcursul perioadei de independenţă Europenizarea Moldovei a devenit un proces lent, dar sigur. Principalul instrument utilizat de către Uniunea Europeană pentru a schimba viaţa economică, politică şi socială în vederea progresului şi modernizării în conformitate cu idealul modern secular este condiţionalitatea tacită sau expresă. Condiţionalitea reprezintă un set de promisiuni de către o parte de-a face ceva acum în schimbul promisiunilor de către o altă parte de-a face ceva în viitor. Istrumentele utilizate de UE condiţionat sunt următoarele: accesul la negocieri şi etape noi în procesul de integrare (Acord de Stabilizare şi Asociere); transpunerea cadrului legislativ şi instituţional; asistenţa externă; proiecte de consultanţă şi twinning; monitorizarea şi critică publică (Grabbe, 2002).
În linii mari, condiţionalitatea reprezintă impunerea Moldovei prin puterea birocratică, normativă şi economică a UE a unei forme de “suveranitate limitată”, şi se exprimă în promovarea ideologiei neo-liberale de dezvoltare. În conformitate cu această ideologie piaţa globală preferă state stabile, dar ne-intervenţioniste sau slabe, iar democraţia liberală este un instrument de dispersare a puterii statale, ceea ce permite mecanismelor pieţei să joace un rol mai mare. În conformitate cu condiţiile impuse, agenda de dezvoltare a Moldovei de asemenea este de sorginte neo-liberală, bazîndu-se pe privatizarea continuă, reducerea implicării statului în economie, liberalizarea, etc.
Europenizarea Moldovei are loc prin intermediul Politicii Europene de Vecinătate, care a fost lansată de către Comisia Europeană odată cu propunerea Comunicării “Vecinătatea Extinsă a Europei: Noul Cadru de Relaţii cu Vecinii din Est şi Sud”. Principalul instrument de implementare al PEV în Republica Moldova este Planul de Acţiuni, elaborat în prima jumătate a anului 2004 şi semnat în cadrul Consiliului de Cooperare UE-RM din 22 februarie, 2005. Implementarea acestuia se bazează pe rezultate înregistrate în realizarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC). Planul de Acţiuni conţine priorităţi de reformare, care cad sub incidenţa a patru arii tematice: politici macroeconomice, reforme structurale, politici sociale şi de reducere a şomajului, incluzînd reducerea sărăciei, si dezvoltarea regională. Deşi se declară că Planul de Acţiuni UE-RM a fost elaborat în urma multiplelor consultări cu serviciile specializate ale Comisiei Europene, în realitate conţinutul acestui document a fost determinat aproape în totalitate de către UE şi nicidecum de către Republica Moldova.
Ceea ce surprinde însă este că politica de integrare Europeană şi racordarea legislaţiei naţionale la acquis a fost adoptată în condiţiile lipsei unei evaluări economice obiective a costurilor şi beneficiilor pe care le aduce în prezent şi le poate avea în viitor integrarea Europeana a Moldovei. Beneficiile potenţiale, pe care le aduce integrarea, sunt asumate a priori, pe cînd menţiunea costurilor enorme pentru economia naţională de aproximare la legislaţia Europeană este plasată în umbră. În puţinele cazuri cînd se menţionează costurile, argumentul invocat se rezumă la faptul că aceste costuri pe termen scurt sunt absolut necesare pentru a obţine beneficii pe termen lung. În accepţiunea birocraţilor Europeni cel mai important beneficiu reprezintă renunţarea benevolă şi treptată la suveranitatea naţională pentru a accede în Uniune, pe cînd într-adevar „cea mai importantă problema constă în gradul în care aproximarea legislaţiei şi dreptului – acquis – va afecta dezvoltarea economică şi creşterea ratei şomajului în Est” (Baldwin, Francois, Portes, 1997). Culmea, susţinătorii cedăriii benevole a independenţei sunt declaraţi patrioţi, iar toţi ceilalţi sunt consideraţi inamici ai prosperităţii şi păcii, pe care le va aduce cu siguranţă accesiunea la prima Uniunea seculară post-modernă (după URSS).
Regulile de funcţionare ale UE au fost dezvoltate pe parcursul mai multor decenii pentru state bogate social democrate cu sisteme cuprinzătoare de asistenţă socială. Deşi nu este un subiect popular sau corect din punct de vedere politic, trebuie totuşi de menţionat că acquis-ul în totalitatea sa este un set de reguli sub-optime pentru un stat în dezvoltare, iar obiectivele tranziţiei şi accesiunii nu sunt întotdeauna complementare (Mayhew, 1998, Grabbe, 2002) (un alt subiect peste care de obicei se trece cu vederea). Este uşor de imaginat ce s-ar fi întîmplat cu „tigrii asiatici” la etapa creşterii lor economice în cazul în care aceştia erau forţati să adopte regule Europene extrem de scumpe de protejare a mediului înconjurător sau capitolul social al acquis-ului (Baldwin, Francois, Portes, 1997). Statele occidentale sunt mai degraba sisteme regulatorii decît sisteme ale dezvoltării. Din această cauză modernizarea economică pe baza acquis-ului fără efectuarea unei evaluări economice a costurilor şi beneficiilor înainte de racordare pur juridică a legislaţiei poate fi extrem de periculoasă.
Orice stat potenţial candidat la integrare a înteprins următorele acţiuni, înainte ca să se angajeze plenar în acest proces extrem de dificil şi costisitor: analiza adoptării acquis-ului (evaluarea impactului accesiunii asupra tranziţiei); analiza impactului asupra situaţiei financiare a întreprinderilor şi statului (ajustarea legislaţiei trebuie să fie planificată astfel încît nici deficitul bugetului nu se va majora şi nici investiţiile în sectorul privat nu sunt îngreunate); impactul accesiunii asupra relaţiilor statului candidat cu statele terţe (pentru Moldova – în special relaţiilor cu statele CSI); modul în care vor fi protejate interesele naţionale fundamentale (ex. problema proprietăţii şi vînzării libere a pămîntului) (Mayhew, 2000). Cu toate acestea, în cazul PEV, care nu prevede expres aderarea la UE, nici costurile de evaluare a impactului acquis-ului nu pot fi întreprinse pentru că există alte necesităţi mai urgente de dezvoltare.
În accepţiunea Comisiei Europene principalul motor de asigurare a succesului PEV pe dimensiunea estică constă din două elemente majore: economic şi geopolitic. Se argumentează că cele mai mari beneficii economice ale participării în PEV pentru Republica Moldova rezidă în volumul potenţial mare de Investiţii Străine Directe şi în asistenţa externă absolut necesară pentru a finaliza tranziţia. Cu toate acestea, este evident că PEV are un potenţial foare mic pentru a ridica credibilitatea politicilor Moldovei pentru investitori şi micşora costurile împrumuturilor („soft commitment device”, eng.) (Bronk, 2002).
Celelalte beneficii economice sunt relativ minore şi depind în mare parte de capacitatea Moldovei de-a obţine beneficii din comerţul asimetric. Această capacitate pe termen scurt pentru Moldova este limitată de costurile mari de ajustare la standarde europene şi sistemul european de certificare a produselor şi serviciilor. La moment acordarea „cotei părţi” în Piaţa Comună pentru statele PEV semnifică învitarea statelor la adoptarea legislaţiei UE şi regulilor de piaţă relevante. Costurile cele mai mari se referă la adoptarea acquis-ului protecţiei mediului, social, regulilor ce se referă la ajutorul de stat şi investiţiilor majore în infrastructură.
Comisia Europeană a sugerat ca Moldova să adopte o abordare selectivă şi graduală de racordare a legislaţiei naţionale cu acqius-ul comunitar, în special în domeniile care sunt vizate de comerţ. Din acest punct de vedere, cele mai costisitoare prevederi se referă la Reguli de Origine (RoO) şi bariere tehnice (TBT). PEV poate facilita obţinerea de către statele vecine a statutului de economie de piaţă funcţională, ceea ce înseamnă că măsurile anti-dumping ale UE nu se vor aplica întregii ţări, ci numai companiilor particulare. În acelaşi timp, simplă adoptare a standardelor încă nu garantează competitivitatea produselor pe piaţa europeană.
În viziunea Occidentului elementul geopolitic constă în beneficiile accederii într-o zonă de securitate. Însă, avînd în vedere consolidarea puterii statului rus, precum şi relaţiile încă puţin definite şi destul tensionate dintre Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă, aceste beneficii de securitate se reduc şi plasează statele estice PEV (Belarus, Ucraina şi Republica Moldova) într-o „zonă gri” din punct de vedere al securităţii.
În general, pentru Republica Moldova există o disproporţie enormă dintre numărul de eforturi pe care trebuie să le întreprindă şi beneficii promise de către UE. În prezent, PEV nu oferă posibilităţi de obţinere a calităţii de membru, şi celelalte concesii făcute de către Uniunea Europeană pentru Moldova nu au fost destul de clar specificate (nici în termeni de aria de aplicare, nici şi în termeni de condiţii de implementare). Oferta UE este mult mai redusă decît împărţirea „totului în afara instituţiilor”.
La moment Comisia Europeană este incapabilă să ofere Moldovei două beneficii cele mai importante: accesul fără vize în UE şi comerţ liber în produse agricole. Aceste politici sunt considerate ca fiind sensitive pentru statele membre. Comisia este limitată în acordarea accesului la piaţă agricolă pentru că Politica Agrară Comună se bazează pe subsidii şi protejarea substanţială a producatorilor Europeni. Acordarea unui acces preferenţial Moldovei sub forma comerţului asimetric au soluţionat doar parţial problema. Chiar dacă Comisia Europeană a renunţat la unele bariere tarifare în mişcarea mărfurilor autohtone după semnarea Acordului de Comerţ Asimetric cu Moldova, au ramas în vigoare bariere netarifare, precum este limitarea volumului de export pe Piaţa Europeană Unică. În general, această disproporţie dintre costuri enorme şi beneficii reale minore deja a provocat o decepţie a societăţii în PEV. Astfel, Moldova trebuie să înfrunte o dilemă de asumare a unor costuri enorme pentru racordarea la standarde Europene fără a cunoaşte cu exactitate care vor fi beneficiile potenţiale.
Mai important decît costurile economice de schimbare a societăţii moldoveneşti sub lozinca Europenizării, este contradicţia fundamentală dintre societatea tradiţională moldovenească şi polis-ul urbanizat post-creştin European. De fapt, această tensiune constituie cauza fundamentală a dificultăţilor în acceptarea variantei Europene a modelului ideologic universal si nu contradicţia dintre mentalitatea „depăşită moldovenească sovietică” şi ideile Europene progresiste ale democraţiei, libertăţii umane, drepturilor omului sau pieţei libere. Tensiunea dintre caracterul secular al lumii şi convingeri religioase sau naţionale sunt mult mai relevante în întelegerea lumii moderne. Nu în zădar Z. Brzezinski a declarat că după destrămarea URSS, principalul rival al Statelor Unite ramîne a fi creştinismul ortodox rus.
Astfel, în umbra numeroaselor acţiuni de prezentare a vocaţiei Europene a Moldovei şi concentrării excesive a discursului public (academic şi de cercetare inclusiv) pe problematica integrării continentale, se află tensiunea valorică dintre caracterul secular, progresist, postmodern al acquis-ului şi caracterul tradiţional al societăţii moldoveneşti. Pe parcursul timpului devine tot mai evident că unele dintre “valori europene”, incorporate în legislaţia UE, prin caracterul său secular nu corespund cu nucleul civilizaţional şi aspiraţiile fundamentale ale naţiunii recipiente.
Este adevărat că poate fi adoptată şi o abordare flexibilă la racordarea legislaţiei, însă în cazul în care statul devine un candidat la accesiune, acesta din urmă trebuie să adopte toată legislaţia Europeană in corpore. Idea proiectului European prezent, bazat pe idealul unei soietăţi post-crestine în multe privinţe este străină însăşi eşenţei statului moldovenesc.
(Va urma...)
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
vineri, 30 mai 2008
Moldova în căutarea destinului civilizaţional (II)
Vlad STOIAN
(continuare)
Proiectul geopolitic universal
Extinderea Uniunii Europene şi Alianţei Nord-Atlantice (NATO) spre Est au avut la baza considerente de natură geopolitică. În acest context, de către elitele academice din fostele state candidate şi Occident, extinderea UE a fost prezentată ca debarasarea de povara comunismului şi reîntoarcerea în Europa liberă (Return to Europe, eng.). Însa în realitate, statele din Europa de Est au fost incurajate să-şi caute un refugiu sub umbrela NATO şi UE de către o posibilă revitalizare a puterii Federaţiei Ruse. Astfel, Ungaria şi Republica Cehă, intrînd în NATO s-au reîntors în domeniul “post-habsburgic”. Patriarhul gîndirii istorice anglo-saxone Arnold Toinby (1889 – 1975) atenţiona asupra ambiţiilor universale ale civilizaţiei Occidentale, care are “are ca scop nu mai mult şi nu mai putin decît incadrarea intregii umanităţi într-o societate unică şi controlul asupra tuturor lucrurilor, care există pe pamînt, în aer şi apă, care pot fi folosite de către tehnologiile moderne occidentale. Ceea ce face astăzi Occidentul cu islam, aceasta va face cu toate civilizaţiile existente – lumea Creştin-Ortodoxă, civilizaţia Induistă şi Orientul îndepărtat” (Нарочницкая, 2003).
Instalarea elementelor ale scutului anti-rachetă american în Polonia şi Cehia, recunoaşterea recentă a independenţei provinciei Kosovo, încercări de limitare a autorităţii Consiliului de Securitate al ONU, promovarea ideii de creare Ligii Democratice a statelor Occidentale în afara ONU (ex. Robert Kagan), acţiuni insistente de atragere în NATO a Ucrainei, şi raspînderea catolicismului şi protestantismului în această ţară creştin-ortodoxă – toate sunt elementele unui joc geopolitic global al Occidentului (în primul rînd al anglo-saxonior) de instaurare a unui mod unipolar de guvernare globală (global governance, eng.). Considerînd diverse regiuni de gravitaţie geopolitică din interiorul Ucrainei (Lvov, Simferopol, Harkov, Sevastopol) se pare că frontiera dintre Vest şi Est iarăşi ca şi la începutul secolului XVIII trece pe Nipru. În acest context un fost bine cunoscut “vultur” politic american, Z. Brzezinski afirma ca după 2010 Ucraina şi Polonia vor constiti elemente importante ale nucleului securităţii europene. Astfel, dacă Polonia în urma extinderii UE şi NATO deja a intrat în Noul Grossraum euro-atlantic (spaţiul vital, germ. Carl Schmitt), atunci Ucraina este tot mai insistent atrasă în sfera de influenţă a Occidentului pentru a asigura un control total asupra Heartland-ului (teritoriului central, eng.) continental european (Halford Mackinder). Obiectvul acestei politici costă în prevenirea apropierii dinre Ucraina şi Rusia, care în conformitate cu acelaşi Z. Brzezinski, împreună cu Ucraina ar deveni iarăşi un “imperiu”, adică o superputere (Нарочницкая, 2003).
Construcţia unei lumi unificate şi unipolare are loc prin diferite mijloace. În sens ideatic, proiectul global încearcă să redefinească sau chiar să elimine pilonii tradiţionali de bază ale sistemului de securitate mondial, precum sunt conceptele de suveranitate şi drept internaţional. Astfel, se dezvoltă baza juridică pentru a efectua “intervenţii umanitare” în statele pe care “lumea democratică” sau “comunitatea internaţională” le consideră pasible de acţiunea coercitivă externă. Deseori însă democratizarea reprezintă doar un pretext pentru a extinde sfera de influenţă a “exportatorilor progresului şi civilizaţiei”.
Controlul asupra resurselor şi cailor de comunicare geostrategice sunt obiective reale şi foarte importante în politica promovată. Un război modern asupra hidrocarburilor şi eliminării unui potenţial pol regional unificător de atracţie în lumea arabă a fost condus de Statele Unite, care în prezent cu disperare încearcă să găsească o soluţie la dezordinea şi războiul civil din Irac. Această intervenţie militară şi multiple alte acţiuni coercitive şi persuasive ale Occidentului se bazează pe teza divizării lumii în state “civilizate” şi “ne-civilizate”. În spaţiu post-sovietic exemple de instaurare a regimurilor “civilizate” cu vector Occidental în politica internă şi externă au constituit revoluţii în noile state independente, care au avut în calitate de scop strategic atragerea acestor state în sfera de influenţă geopoltică a Occidentului. În organizarea revoluţiilor s-a folosit puterea latentă sau “moale” (soft power, eng. Keohane&Nye, 2001), care se concentrează asupra manipulării opiniei publice, cîştigării “minţilor şi inimilor” (hearts and minds, eng.) sau finanţarea directă a protestelor de stradă. În multe privinţe magnetismul bunăstării Occidentale şi impresia falsă a posibilităţii de raspîndire rapide a acestuia în statele post-revoluţionare au stat la baza acestor lovituri de stat.
În cazul Uniunii Europene, puterea pe care o exercită UE asupra altor state de obicei este conceptualizată în două modalităţi. Prima abordare consideră puterea ca posesiune sau ca proprietate şi se incadrează în ceea ce David Baldwin a numit “abordarea naţională a puterii” (Baldwin în Carlsnaes, 2002). Aceasta abordare considera diferiţi indicatori ai puterii, precum sunt Produsul Intern Brut, potenţial demografic sau militar cumulat al UE. Însă cea mai relevantă abordare este concepţia relaţională a puterii (Dahl, 1957, Badwin, 1989). În conformitate cu această abordare puterea Europei unite poate să-şi găsească expresie doar în relaţie cu alţi actori internaţionali, pentru că nu există putere în vid. Aserţiunea că Europa deţine putere este imediat urmată de întrebarea – puterea de-a face ce? Astfel, în baza definiţiei influente a lui Robert Dahl, Karen E. Smith consideră că influenţa UE reprezintă „instrumente utilizate de politicieni în încercările lor de-a induce pe alţi actori internaţionali să facă ceea ce nu ar fi facut fără această influenţă” (Smith în Zielonka, 1998) şi descrie trei tipuri principale de instrumente (tradiţionale şi sui generis) pe care Europa le utilizează – diplomatice, economice şi militare. Ian Manners a introdus un alt concept al puterii normative a UE, care prin promovarea ideilor democraţiei universale a devenit foarte influentă în lumea modernă (Manners, 2002).
Este adevarat însă că modelul de guvernare globală în prezent se confruntă cu provocări din partea mai multor poluri de putere regionale cu pretenţii globale, precum este China în Asia, care promovează o politică economică şi ideologică foarte pragmatica şi dispune de un potenţial enorm de creştere (mai puţin în zonele rurale). În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi renaşterea puterii Federaţiei Ruse, bazată pe situaţia favorabilă pe piaţa mondială de hidrocarburi, adoptarea unui model organizaţional în alocarea resurselor economice, centralizarea puterii politice interne şi promovarea unei politici externe extrem de pragmatice, îndreptate spre reîntoarcerea de către Rusia a statutului de putere mondială după o perioadă de umilinţă cauzată de reforme liberale, promovate în conformitate cu recomandările consultanţilor străini, adevăraţi “bolşevici ai pieţei” (ex. Jeffrey Sachs).
În acelaşi timp, nu au dreptate comentatorii occidentali, care declară că politica internă şi externă rusă nu are un fundament moral şi este bazată în exclusivitate pe interesele marelui capital (ex. Dmitrii Trenin,WQ, 2007). Rusia – o ţară creştin-ortodoxă – se poziţionează în prezent ca moştenitoare a imperiului Bizantin, ceea ce conferă acestui stat un rol istoric absolut deosebit într-o societate globală anti-naţională, cosmopolită, universală, euro şi antropocentrică. Rusia nu mai doreşte să se mulţumească cu rolul “barbarului la poarta Europei, care trebuie civilizat”, iar mistificarea puterii politice în spiritul credinţei ortodoxe conferă o legitimate enormă sistemului personalizat al puterii politice din Rusia (poate nu şi pentru Occident).
După 1917 toate studiile şi referirile la tradiţia bizantină şi ale istoriei imperiului Bizantin au fost limitate sau chiar eliminate din centrele academice şi educaţionale sovietice. Acum însă spiritul de continuitate renaşte şi conferă o coeziune internă şi mai mare statului federativ rus. În acelaşi timp, nici trecutul sovietic nu mai este demonizat precum a fost făcut în timpul reformelor liberale de la începutul perioadei de tranziţie, iar ziua Marii Victorii asupra fascismului a devenit o sărbătoare absolut deosebită pentru ruşi.
În linii mari, lumea modern reaminteşte concepţia gînditorului ilustru rus A. Panarin (1940 – 2003), în conformitate cu care antagonismul contermporan se manifestă între moştenitorii ai Romei – vestice (globale şi barbare) şi orientale (creştine). Astfel, Occidentul colectiv şi, mai ales, Statele Unite, care se autoidentifică ca un imperiu postmodern secular sau teluric protestant-catolic, încearcă să-şi impună dominaţia asupra întregii lumi, pe cînd Rusia ca moştenitoare a imperiului Bizantin (cu precădere în ultimul deceniu) încearcă să propună lumii o cale alternativă de dezvoltare, mai ales bazată pe spiritul oriental creştin ortodox.
“Ciocnirea civilizaţiilor” – o teză mai veche, înaintată de Samuel Huntington - se pare că îmbracă în arealul nostru idea confuntării creştinismului ortodox, colectivităţii, naţionalului pe de o parte, şi tratării liberale a democraţiei, drepturilor omului, individualismului “cetăţenilor lumii” şi descentralizării puterii politice statale – pe de altă. În cazul Bizanţului, Occidentul, pe atunci barbar, a reuşit să răpuna acest imperiu înfloritor prin atacuri susţinute asupra credinţei romeilor şi cotropirea căilor de comerţ. În rezultat imperiul Bizantin a fost lipsit de tezaurul său material şi cultural, vestigiile căruia pot şi acum fi văzute în catedrale, monumente şi galerii din capitalele occidentale.
Această contradicţie poate fi privită şi sub aspectul metaforei lui Gellner a “zonelor timpului”, care sugerează combinarea a timpului şi spaţiului. Pentru o societate tradiţională, orizontul spaţial este limitat, pe cînd orizontul temporal, definit prin istorie şi mit se extinde în trecutul istoric. Astfel, există o opoziţie vizibilă între societatea urbanizată şi globală Occidentală, care există preponderent în spaţiu, şi societatea tradiţionala pe calea urbanizării din Est, care există preponderent în timp.
Criza spirituală a Europei
Toate acestea se petrec pe fundalul crizei spirituale şi identitare în cadrului Uniunii Europene, care în proiectului textului Constituţiei sale a refuzat să introducă importanţa tradiţiei creştine a Europei, şi în spiritul toleranţei şi corectitudinii europene a propus idei, care nu depaşesc idealurile comfortului material şi reamintesc de slogane bine cunoscute de “electrificare a întregului Pamînt”. Pentru sf. Aureliu Augustin (354 – 430), care, după cucerirea Romei de către vestgoţi, a conceput istoria umanităţii ca fiind o eternă luptă dintre păcat şi Adevar, şi a determinat prin scriirile sale organizarea de atunci a civilizaţiei Occidentale, proiectul unic European modern ar fi constituit un triumf desăvîrşit al păcatului.
Rădăcinile crizei spirituale actuale ale civilizaţiei Europene au devenit mai vizibile după Marea Schismă a bisericii catolice, cînd aceasta din urmă a transformat politica într-un element determinant al activităţii sale şi a devenit telurică în comparaţie cu creştinismul oriental prin promovarea docrinei juridice a mîntuirii. În spiritul raţionalist al dreptului roman catolicismul argumenta că mîntuirea omului depinde de numărul de fapte bune pe care acesta le face pe parcursul vieţii, ceea ce este într-o contradicţie fundamentală cu învăţătura sfinţilor părinţi ai creştinismului ortodox, acuzat în prezent de catolici de lipsa progresului în adaptarea continuă la realităile vieţii contemporane.
Pe parcursul timpului însa criza spirituală a Europei a evoluat şi a avut multiple “tumori” ale spiritului, precum a fost raţionalismul Renaşteri sau teza fascistă despre superioritatea rasei ariene. În perioada de după cel de-al doilea război mondial a aparut un proiect de unificare a continentului European, care iniţial avînd la bază considerente mai mult economice, s-a dezvoltat într-o aventură ideologică de construire a identităţii Europene, demos-ului European pe baza împărtăşirii aşa numitor valori europene, care nu sunt altceva decît o variantă adaptată a proiectului ideologic universal, bazat pe primatul drepturilor unui om absract sau a tratării liberale a libertăţii.
Este adevarat că statele Europene împărtăşesc o memorie colectivă comună, o istorie a razboaielor şi păcii, un tezaur comun cultural şi ştiintific. Nu este mai puţin adevărat însă că aşa numite valori Europene, promovate în prezent de birocraţia supranaţională se concentrează mai ales asupra formei şi nu asupra conţinutului istoric, naţional şi cultural al statelor membre. În cazul în care în interiorul Europei apar manifestări cu adevarat naţionale (nu naţionaliste) şi patriotice, care contrazic spiritul supranaţional, acestea sunt declarate ca fiind periculoase pentru pacea continentală, pentru că astfel se pot “trezi” şi memoriile negative ale numeroaselor conflicte teritoriale, etnice sau religioase, care există între diferite naţionalitaţi. Cercurile academice Europene au argumentat că Europa a devenit o “comunitate de securitate” pe baza conceptului propus de Karl Deutsch în 1957, iar lipsa unor razboaie sau conflicte majore în perioada postbelică este prezentată ca una dintre cele mai concludente realizări ale proiectului European unic (Deutsch, 1969, Adler&Barnett, 1998). Cum a remarcat Ole Waever “integrarea s-a transformat într-un obiectiv în sine, pentru că alternativa este fragmentarea, un proces de auto-distrugere, care prin definiţie va distruge “Europa” ca proiect” (Waever în Adler&Barnett, 1998).
Avînd acest punct de referinţă, securitatea este declarată ca fiind mai presus decît adevaratele valori naţionale şi religioase, care în totalitatea lor şi formează adevăratul tezaur axiologic European. De cele mai dese ori însă despre această contradicţie nu se vorbeşte în spiritul corectitudinii şi toleranţei colectiv acceptate ca valori în sine, şi se declară că formula succesului European este “unitatea în diversitate”. Astfel, cît nu s-ar părea de straniu pentru publicul larg prin caracterul său secular Uniunea Europeană încetul cu încetul devine o ambiţie tot mai anti-Europeană în cazul în care considerăm rădăcinile creştine ale “batrînului continent”, unde se găsesc adevăratele valori ale civilizaţiei Europene.
Voturile negative ale Franţei şi Olandei asupra proiectului Constituţiei UE au demonstrat existenţa unei rezistenţe naţionale tacite la Europenizarea forţată, însă aventura seculară continuă. Chiar şi Serbia slavă şi ortodoxă, fiind lipsită de latini de provincia sa istorică, Kosovo, a votat în majoritate la alegerile parlamentare din 11 mai, 2008 pentru cursul pro-European. La baza acestui vot s-a aflat magnetismul bunăstării societăţii Occidentale a consumatorilor, precum şi argumentul UE că numai prin intrarea în “comunitatea de securitate” Europeană şi debarasarea de memoria colectivă a sîrbilor şi kosovarilor prin impunerea valorilor post-naţionale şi post-religioase se poate asigura pacea şi liniştea în regiune.
Lipsa unui fundament valoric viabil, limitelor geografice şi temporale clare, imposibilitatea definirii scopului real şi finalităţii proiectului unic European au rezultat într-o mulţime de definiţii şi tratări ale Uniunii Europeane: “un obiect politic neidentificat” (Jacques Delors), “entitate multi-perspectivală” (John Ruggie), “Europa fără frontiere” (Francois Peroux), iar cercurile conservatoare Europene absolut justificat atenţionează despre dispariţia tradiţiei apostolice creştine în Europa. Nu în ultimul rînd, această se manifestă şi prin începerea şi avansarea negocierilor de accesiune a Turciei la UE. Istoria ne spune că turcii Otomani prin expansiunea militară au răpus capitala Bizanţului creştin, au cucerit Balcanii şi au ajuns pînă la Viena (asediată de două ori), iar arabii prin traversarea Perineilor au ajuns pînă la Franţa. Acum că şi în trecutul istoric, Europa se află în pericol – şi din partea turcilor, şi din partea lumii arabe. În Europa deja locuiesc aproximativ 25-30 mln. de musulmani, care se asimilează foarte greu sau, de cele mai dese ori, nu se integrează deloc în societate formînd ghetto-uri etnice separate. În acest sens este necesar de reamintit că Europa nu este doar un spaţiu geopolitic, ci şi civilizaţional cu o istorie milenară, iar Turcia (aşa cum crede birocraţia Europeană şi elitele corporaţiilor transnaţionale) nu reprezintă doar o piaţă de desfacere cu forţă de muncă ieftină, şi potenţial de creştere economică. Probabil că în cazul în care Europa modernă nu va identifica un proiect istoric de anvengură transcedentală, bazat pe rădăcinile sale creştine (şi nu toleranţei la păcat), proiect care să depăşească idealurile simpificate ale celor mai bune bunurilor de consum, şi drepturilor omului ca valori în sine, într-adevar vom fi martori al “Apusului Europei” (O. Spengler, 1932).
Surprinzator, însa, chiar şi în aceste condiţii de incertitudine identitară integrarea Europeană se bazează pe renunţarea absolut benevolă la o mare parte din suveranitate de către statele-membre şi “vecini noi”, incluşi în prezent în Politica de Vecinatate a Uniunii Europene. Cu toate acestea devine tot mai evident că extinderea UE nu mai poate servi ca un proiect în sine prin care se justifică existenţa acestui fenomen sui generis, iar concepţia cetăţii Europa ca reacţie la globalizare devine tot mai puţin elocventă pentru că însăşi esenţa sincretică a UE constituie fundamentul globalizării.
Proiect ideologic universal
În termeni de ideologie proiectul unic se concentrează asupra promovării “valorilor Occidentale” în calitate de “valori universal-umane”, printre care se numără drepturile universale ale omului, libertatea individuală, democraţia, etc. Astfel, mesajul extern al Europei a devenit extrem de ideologizat, iar docrina mesianismului american a fost pusă la baza politicii externe a Statelor Unite. În calitate de fundament al ideologiei serveşte filosofia raţională liberală, care pretinde la rolul de ultim adevăr şi tinde să substituie valorile spirituale şi naţionale milenare ale umanităţii pentru continuarea istoriei umane fără un conţinut valoric teleologic. Ideologia proiectului este prin excelenţă telurică şi demistificată, iar religia şi cultura sunt privite doar ca nişte elemente ale unei societăţi pluraliste în care binele şi răul sunt relative, şi în care orice manifestare umană are dreptul la existenţă.
Avînd la bază docrina dreptului natural cu rădăcini în Evul Mediu (Hugo Grotius, Thomas Hobbes, John Locke) a fost elaborată poziţia liberală asupra drepturilor omului, care în prezent serveşte în calitate de fundament pentru regimul internaţional al drepturilor omului (Brown în Baylis&Smith 2001). În linii mari, poziţia liberală are două caracteristici definitorii. În primul rînd, se argumentează că oamenii posedă drepturi inalienabile şi necondiţionate la viaţă, proprietate, libertatea de exprimare, iar unicul motiv pentru a constrînge drepturile individului poate să fie asigurarea drepturilor unui alt individ. În al doilea rind, se spune că funcţia primară a statului constă în protejarea acestor drepturi, iar instituţiile politice sunt evaluate în baza capacităţii lor de-a proteja aceste drepturi.
De asemenea este înaintată teza dominantă precum că drepturile omului în înţelegerea lor Occidentală au un caracter universal. În acest context omul este privit ca o fiinţă absractă pentru care nu este importantă cultura şi tradiţia, ci mai ales drepurile sale pe care fiecare dintre noi le capată odată cu naşterea şi le pierde odată cu moartea. Regimul internaţional al drepturilor omului promovează ideea unei “umanităţi” comune a popoarelor lumii. Se trece însă cu vederea peste faptul că calităţile care ne diferenţiază unul de altul sunt tot atît de importante ca şi cele care ne unesc. În rezultat se produce unificarea criteriilor de definire a binelui şi răului, re-conceptualizarea omului, sensului vieţii sale personale şi naţionale, re-evaluarea cursului istoriei umane universale.
Aceaşi tensiune este prezentă între ideea modelului universal al democraţiei şi sistemelor tradiţionale de organizare a societăţii. Poate cel mai bine opoziţia dintre ideile democraţiei liberale şi tradiţia este reprezentată în sloganul renumitului scriitor al Renaşterii franceze Voltaire, care cu referinţă la soarta bisericii în cadrului dictaturii iacobine exclama în permanenţă: “Distrugeţi Fiara!”.
După ofensiva extraordinară asupra creştinismului, revoluţionarii fracezi au fost totuşi impuşi să se reîntoarcă la biserică cînd desfrîul total, dezordinea şi lipsa crasă de moralitate au cuprins societatea franceză. Cu toate acestea noua conducere a Republicii Franceze libere a continuat să propage cu insistenţă ideea substituirii creştinismului cu puterea raţionalităţii şi, de fapt, a continuat revolta biblică a strămoşilor noştrii împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Libertatea, în conformitate cu această ideologie are un sens superficial şi nu constă în libertatea internă de-a nu face rău (libertatea de păcat), ci în libertatea externă de-a face orice în limitele legii şi pînă cînd nu este afectată libertatea celorlalţi. Accepţiunea liberală a libertăţii are un potenţial enorm pentru generarea unui proces de degradare a moralităţii şi demnităţii umane.
Cel mai evident însă este faptul că nu poate exista un model universal al democraţiei. Acesta trebuie să corespundă cu conţinutul axiologic, cultural şi istoric existent într-o societate sau alta. Fără, însă, a accentua caracter negativ al formalismului democratic, democratizarea societăţii globale a fost declarată a priori ca fiind un bine în sine. Comunitatea academică Occidentală a elaborat teorii ale democratizării, precum sunt cele funcţionaliste (ex. Robert Dahl), care oferă o imagine deterministă şi liniară a democratizării, sau genetice, ce se concentrează asupra modului în care are loc democratizarea. Lipset a propus teza că prosperitatea este într-o legatură directă cu durabilitatea democraţiilor. Din perspectiva Kantiana a fost propusă teoria că democraţiile nu luptă una împotriva alteia (democracies-don’t - fight-each-other, eng.). Însă toate acestea nu împiedică civilizaţia seculară latină să impună prin “armă şi cuvînt” modelul ideologic universal în toată lumea. Astfel, cercurile politice influente globale, care se autoproclamă “comunitatea internaţională”, cu precadere din SUA, au ridicat lozinca democratizării mondiale cu orice mijloace, chiar prin utilizarea preventivă a forţei (pre-emptive strike docrine, eng) acolo unde există interese naţionale strategice americane.
(va urma...)
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
(continuare)
Proiectul geopolitic universal
Extinderea Uniunii Europene şi Alianţei Nord-Atlantice (NATO) spre Est au avut la baza considerente de natură geopolitică. În acest context, de către elitele academice din fostele state candidate şi Occident, extinderea UE a fost prezentată ca debarasarea de povara comunismului şi reîntoarcerea în Europa liberă (Return to Europe, eng.). Însa în realitate, statele din Europa de Est au fost incurajate să-şi caute un refugiu sub umbrela NATO şi UE de către o posibilă revitalizare a puterii Federaţiei Ruse. Astfel, Ungaria şi Republica Cehă, intrînd în NATO s-au reîntors în domeniul “post-habsburgic”. Patriarhul gîndirii istorice anglo-saxone Arnold Toinby (1889 – 1975) atenţiona asupra ambiţiilor universale ale civilizaţiei Occidentale, care are “are ca scop nu mai mult şi nu mai putin decît incadrarea intregii umanităţi într-o societate unică şi controlul asupra tuturor lucrurilor, care există pe pamînt, în aer şi apă, care pot fi folosite de către tehnologiile moderne occidentale. Ceea ce face astăzi Occidentul cu islam, aceasta va face cu toate civilizaţiile existente – lumea Creştin-Ortodoxă, civilizaţia Induistă şi Orientul îndepărtat” (Нарочницкая, 2003).
Instalarea elementelor ale scutului anti-rachetă american în Polonia şi Cehia, recunoaşterea recentă a independenţei provinciei Kosovo, încercări de limitare a autorităţii Consiliului de Securitate al ONU, promovarea ideii de creare Ligii Democratice a statelor Occidentale în afara ONU (ex. Robert Kagan), acţiuni insistente de atragere în NATO a Ucrainei, şi raspînderea catolicismului şi protestantismului în această ţară creştin-ortodoxă – toate sunt elementele unui joc geopolitic global al Occidentului (în primul rînd al anglo-saxonior) de instaurare a unui mod unipolar de guvernare globală (global governance, eng.). Considerînd diverse regiuni de gravitaţie geopolitică din interiorul Ucrainei (Lvov, Simferopol, Harkov, Sevastopol) se pare că frontiera dintre Vest şi Est iarăşi ca şi la începutul secolului XVIII trece pe Nipru. În acest context un fost bine cunoscut “vultur” politic american, Z. Brzezinski afirma ca după 2010 Ucraina şi Polonia vor constiti elemente importante ale nucleului securităţii europene. Astfel, dacă Polonia în urma extinderii UE şi NATO deja a intrat în Noul Grossraum euro-atlantic (spaţiul vital, germ. Carl Schmitt), atunci Ucraina este tot mai insistent atrasă în sfera de influenţă a Occidentului pentru a asigura un control total asupra Heartland-ului (teritoriului central, eng.) continental european (Halford Mackinder). Obiectvul acestei politici costă în prevenirea apropierii dinre Ucraina şi Rusia, care în conformitate cu acelaşi Z. Brzezinski, împreună cu Ucraina ar deveni iarăşi un “imperiu”, adică o superputere (Нарочницкая, 2003).
Construcţia unei lumi unificate şi unipolare are loc prin diferite mijloace. În sens ideatic, proiectul global încearcă să redefinească sau chiar să elimine pilonii tradiţionali de bază ale sistemului de securitate mondial, precum sunt conceptele de suveranitate şi drept internaţional. Astfel, se dezvoltă baza juridică pentru a efectua “intervenţii umanitare” în statele pe care “lumea democratică” sau “comunitatea internaţională” le consideră pasible de acţiunea coercitivă externă. Deseori însă democratizarea reprezintă doar un pretext pentru a extinde sfera de influenţă a “exportatorilor progresului şi civilizaţiei”.
Controlul asupra resurselor şi cailor de comunicare geostrategice sunt obiective reale şi foarte importante în politica promovată. Un război modern asupra hidrocarburilor şi eliminării unui potenţial pol regional unificător de atracţie în lumea arabă a fost condus de Statele Unite, care în prezent cu disperare încearcă să găsească o soluţie la dezordinea şi războiul civil din Irac. Această intervenţie militară şi multiple alte acţiuni coercitive şi persuasive ale Occidentului se bazează pe teza divizării lumii în state “civilizate” şi “ne-civilizate”. În spaţiu post-sovietic exemple de instaurare a regimurilor “civilizate” cu vector Occidental în politica internă şi externă au constituit revoluţii în noile state independente, care au avut în calitate de scop strategic atragerea acestor state în sfera de influenţă geopoltică a Occidentului. În organizarea revoluţiilor s-a folosit puterea latentă sau “moale” (soft power, eng. Keohane&Nye, 2001), care se concentrează asupra manipulării opiniei publice, cîştigării “minţilor şi inimilor” (hearts and minds, eng.) sau finanţarea directă a protestelor de stradă. În multe privinţe magnetismul bunăstării Occidentale şi impresia falsă a posibilităţii de raspîndire rapide a acestuia în statele post-revoluţionare au stat la baza acestor lovituri de stat.
În cazul Uniunii Europene, puterea pe care o exercită UE asupra altor state de obicei este conceptualizată în două modalităţi. Prima abordare consideră puterea ca posesiune sau ca proprietate şi se incadrează în ceea ce David Baldwin a numit “abordarea naţională a puterii” (Baldwin în Carlsnaes, 2002). Aceasta abordare considera diferiţi indicatori ai puterii, precum sunt Produsul Intern Brut, potenţial demografic sau militar cumulat al UE. Însă cea mai relevantă abordare este concepţia relaţională a puterii (Dahl, 1957, Badwin, 1989). În conformitate cu această abordare puterea Europei unite poate să-şi găsească expresie doar în relaţie cu alţi actori internaţionali, pentru că nu există putere în vid. Aserţiunea că Europa deţine putere este imediat urmată de întrebarea – puterea de-a face ce? Astfel, în baza definiţiei influente a lui Robert Dahl, Karen E. Smith consideră că influenţa UE reprezintă „instrumente utilizate de politicieni în încercările lor de-a induce pe alţi actori internaţionali să facă ceea ce nu ar fi facut fără această influenţă” (Smith în Zielonka, 1998) şi descrie trei tipuri principale de instrumente (tradiţionale şi sui generis) pe care Europa le utilizează – diplomatice, economice şi militare. Ian Manners a introdus un alt concept al puterii normative a UE, care prin promovarea ideilor democraţiei universale a devenit foarte influentă în lumea modernă (Manners, 2002).
Este adevarat însă că modelul de guvernare globală în prezent se confruntă cu provocări din partea mai multor poluri de putere regionale cu pretenţii globale, precum este China în Asia, care promovează o politică economică şi ideologică foarte pragmatica şi dispune de un potenţial enorm de creştere (mai puţin în zonele rurale). În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi renaşterea puterii Federaţiei Ruse, bazată pe situaţia favorabilă pe piaţa mondială de hidrocarburi, adoptarea unui model organizaţional în alocarea resurselor economice, centralizarea puterii politice interne şi promovarea unei politici externe extrem de pragmatice, îndreptate spre reîntoarcerea de către Rusia a statutului de putere mondială după o perioadă de umilinţă cauzată de reforme liberale, promovate în conformitate cu recomandările consultanţilor străini, adevăraţi “bolşevici ai pieţei” (ex. Jeffrey Sachs).
În acelaşi timp, nu au dreptate comentatorii occidentali, care declară că politica internă şi externă rusă nu are un fundament moral şi este bazată în exclusivitate pe interesele marelui capital (ex. Dmitrii Trenin,WQ, 2007). Rusia – o ţară creştin-ortodoxă – se poziţionează în prezent ca moştenitoare a imperiului Bizantin, ceea ce conferă acestui stat un rol istoric absolut deosebit într-o societate globală anti-naţională, cosmopolită, universală, euro şi antropocentrică. Rusia nu mai doreşte să se mulţumească cu rolul “barbarului la poarta Europei, care trebuie civilizat”, iar mistificarea puterii politice în spiritul credinţei ortodoxe conferă o legitimate enormă sistemului personalizat al puterii politice din Rusia (poate nu şi pentru Occident).
După 1917 toate studiile şi referirile la tradiţia bizantină şi ale istoriei imperiului Bizantin au fost limitate sau chiar eliminate din centrele academice şi educaţionale sovietice. Acum însă spiritul de continuitate renaşte şi conferă o coeziune internă şi mai mare statului federativ rus. În acelaşi timp, nici trecutul sovietic nu mai este demonizat precum a fost făcut în timpul reformelor liberale de la începutul perioadei de tranziţie, iar ziua Marii Victorii asupra fascismului a devenit o sărbătoare absolut deosebită pentru ruşi.
În linii mari, lumea modern reaminteşte concepţia gînditorului ilustru rus A. Panarin (1940 – 2003), în conformitate cu care antagonismul contermporan se manifestă între moştenitorii ai Romei – vestice (globale şi barbare) şi orientale (creştine). Astfel, Occidentul colectiv şi, mai ales, Statele Unite, care se autoidentifică ca un imperiu postmodern secular sau teluric protestant-catolic, încearcă să-şi impună dominaţia asupra întregii lumi, pe cînd Rusia ca moştenitoare a imperiului Bizantin (cu precădere în ultimul deceniu) încearcă să propună lumii o cale alternativă de dezvoltare, mai ales bazată pe spiritul oriental creştin ortodox.
“Ciocnirea civilizaţiilor” – o teză mai veche, înaintată de Samuel Huntington - se pare că îmbracă în arealul nostru idea confuntării creştinismului ortodox, colectivităţii, naţionalului pe de o parte, şi tratării liberale a democraţiei, drepturilor omului, individualismului “cetăţenilor lumii” şi descentralizării puterii politice statale – pe de altă. În cazul Bizanţului, Occidentul, pe atunci barbar, a reuşit să răpuna acest imperiu înfloritor prin atacuri susţinute asupra credinţei romeilor şi cotropirea căilor de comerţ. În rezultat imperiul Bizantin a fost lipsit de tezaurul său material şi cultural, vestigiile căruia pot şi acum fi văzute în catedrale, monumente şi galerii din capitalele occidentale.
Această contradicţie poate fi privită şi sub aspectul metaforei lui Gellner a “zonelor timpului”, care sugerează combinarea a timpului şi spaţiului. Pentru o societate tradiţională, orizontul spaţial este limitat, pe cînd orizontul temporal, definit prin istorie şi mit se extinde în trecutul istoric. Astfel, există o opoziţie vizibilă între societatea urbanizată şi globală Occidentală, care există preponderent în spaţiu, şi societatea tradiţionala pe calea urbanizării din Est, care există preponderent în timp.
Criza spirituală a Europei
Toate acestea se petrec pe fundalul crizei spirituale şi identitare în cadrului Uniunii Europene, care în proiectului textului Constituţiei sale a refuzat să introducă importanţa tradiţiei creştine a Europei, şi în spiritul toleranţei şi corectitudinii europene a propus idei, care nu depaşesc idealurile comfortului material şi reamintesc de slogane bine cunoscute de “electrificare a întregului Pamînt”. Pentru sf. Aureliu Augustin (354 – 430), care, după cucerirea Romei de către vestgoţi, a conceput istoria umanităţii ca fiind o eternă luptă dintre păcat şi Adevar, şi a determinat prin scriirile sale organizarea de atunci a civilizaţiei Occidentale, proiectul unic European modern ar fi constituit un triumf desăvîrşit al păcatului.
Rădăcinile crizei spirituale actuale ale civilizaţiei Europene au devenit mai vizibile după Marea Schismă a bisericii catolice, cînd aceasta din urmă a transformat politica într-un element determinant al activităţii sale şi a devenit telurică în comparaţie cu creştinismul oriental prin promovarea docrinei juridice a mîntuirii. În spiritul raţionalist al dreptului roman catolicismul argumenta că mîntuirea omului depinde de numărul de fapte bune pe care acesta le face pe parcursul vieţii, ceea ce este într-o contradicţie fundamentală cu învăţătura sfinţilor părinţi ai creştinismului ortodox, acuzat în prezent de catolici de lipsa progresului în adaptarea continuă la realităile vieţii contemporane.
Pe parcursul timpului însa criza spirituală a Europei a evoluat şi a avut multiple “tumori” ale spiritului, precum a fost raţionalismul Renaşteri sau teza fascistă despre superioritatea rasei ariene. În perioada de după cel de-al doilea război mondial a aparut un proiect de unificare a continentului European, care iniţial avînd la bază considerente mai mult economice, s-a dezvoltat într-o aventură ideologică de construire a identităţii Europene, demos-ului European pe baza împărtăşirii aşa numitor valori europene, care nu sunt altceva decît o variantă adaptată a proiectului ideologic universal, bazat pe primatul drepturilor unui om absract sau a tratării liberale a libertăţii.
Este adevarat că statele Europene împărtăşesc o memorie colectivă comună, o istorie a razboaielor şi păcii, un tezaur comun cultural şi ştiintific. Nu este mai puţin adevărat însă că aşa numite valori Europene, promovate în prezent de birocraţia supranaţională se concentrează mai ales asupra formei şi nu asupra conţinutului istoric, naţional şi cultural al statelor membre. În cazul în care în interiorul Europei apar manifestări cu adevarat naţionale (nu naţionaliste) şi patriotice, care contrazic spiritul supranaţional, acestea sunt declarate ca fiind periculoase pentru pacea continentală, pentru că astfel se pot “trezi” şi memoriile negative ale numeroaselor conflicte teritoriale, etnice sau religioase, care există între diferite naţionalitaţi. Cercurile academice Europene au argumentat că Europa a devenit o “comunitate de securitate” pe baza conceptului propus de Karl Deutsch în 1957, iar lipsa unor razboaie sau conflicte majore în perioada postbelică este prezentată ca una dintre cele mai concludente realizări ale proiectului European unic (Deutsch, 1969, Adler&Barnett, 1998). Cum a remarcat Ole Waever “integrarea s-a transformat într-un obiectiv în sine, pentru că alternativa este fragmentarea, un proces de auto-distrugere, care prin definiţie va distruge “Europa” ca proiect” (Waever în Adler&Barnett, 1998).
Avînd acest punct de referinţă, securitatea este declarată ca fiind mai presus decît adevaratele valori naţionale şi religioase, care în totalitatea lor şi formează adevăratul tezaur axiologic European. De cele mai dese ori însă despre această contradicţie nu se vorbeşte în spiritul corectitudinii şi toleranţei colectiv acceptate ca valori în sine, şi se declară că formula succesului European este “unitatea în diversitate”. Astfel, cît nu s-ar părea de straniu pentru publicul larg prin caracterul său secular Uniunea Europeană încetul cu încetul devine o ambiţie tot mai anti-Europeană în cazul în care considerăm rădăcinile creştine ale “batrînului continent”, unde se găsesc adevăratele valori ale civilizaţiei Europene.
Voturile negative ale Franţei şi Olandei asupra proiectului Constituţiei UE au demonstrat existenţa unei rezistenţe naţionale tacite la Europenizarea forţată, însă aventura seculară continuă. Chiar şi Serbia slavă şi ortodoxă, fiind lipsită de latini de provincia sa istorică, Kosovo, a votat în majoritate la alegerile parlamentare din 11 mai, 2008 pentru cursul pro-European. La baza acestui vot s-a aflat magnetismul bunăstării societăţii Occidentale a consumatorilor, precum şi argumentul UE că numai prin intrarea în “comunitatea de securitate” Europeană şi debarasarea de memoria colectivă a sîrbilor şi kosovarilor prin impunerea valorilor post-naţionale şi post-religioase se poate asigura pacea şi liniştea în regiune.
Lipsa unui fundament valoric viabil, limitelor geografice şi temporale clare, imposibilitatea definirii scopului real şi finalităţii proiectului unic European au rezultat într-o mulţime de definiţii şi tratări ale Uniunii Europeane: “un obiect politic neidentificat” (Jacques Delors), “entitate multi-perspectivală” (John Ruggie), “Europa fără frontiere” (Francois Peroux), iar cercurile conservatoare Europene absolut justificat atenţionează despre dispariţia tradiţiei apostolice creştine în Europa. Nu în ultimul rînd, această se manifestă şi prin începerea şi avansarea negocierilor de accesiune a Turciei la UE. Istoria ne spune că turcii Otomani prin expansiunea militară au răpus capitala Bizanţului creştin, au cucerit Balcanii şi au ajuns pînă la Viena (asediată de două ori), iar arabii prin traversarea Perineilor au ajuns pînă la Franţa. Acum că şi în trecutul istoric, Europa se află în pericol – şi din partea turcilor, şi din partea lumii arabe. În Europa deja locuiesc aproximativ 25-30 mln. de musulmani, care se asimilează foarte greu sau, de cele mai dese ori, nu se integrează deloc în societate formînd ghetto-uri etnice separate. În acest sens este necesar de reamintit că Europa nu este doar un spaţiu geopolitic, ci şi civilizaţional cu o istorie milenară, iar Turcia (aşa cum crede birocraţia Europeană şi elitele corporaţiilor transnaţionale) nu reprezintă doar o piaţă de desfacere cu forţă de muncă ieftină, şi potenţial de creştere economică. Probabil că în cazul în care Europa modernă nu va identifica un proiect istoric de anvengură transcedentală, bazat pe rădăcinile sale creştine (şi nu toleranţei la păcat), proiect care să depăşească idealurile simpificate ale celor mai bune bunurilor de consum, şi drepturilor omului ca valori în sine, într-adevar vom fi martori al “Apusului Europei” (O. Spengler, 1932).
Surprinzator, însa, chiar şi în aceste condiţii de incertitudine identitară integrarea Europeană se bazează pe renunţarea absolut benevolă la o mare parte din suveranitate de către statele-membre şi “vecini noi”, incluşi în prezent în Politica de Vecinatate a Uniunii Europene. Cu toate acestea devine tot mai evident că extinderea UE nu mai poate servi ca un proiect în sine prin care se justifică existenţa acestui fenomen sui generis, iar concepţia cetăţii Europa ca reacţie la globalizare devine tot mai puţin elocventă pentru că însăşi esenţa sincretică a UE constituie fundamentul globalizării.
Proiect ideologic universal
În termeni de ideologie proiectul unic se concentrează asupra promovării “valorilor Occidentale” în calitate de “valori universal-umane”, printre care se numără drepturile universale ale omului, libertatea individuală, democraţia, etc. Astfel, mesajul extern al Europei a devenit extrem de ideologizat, iar docrina mesianismului american a fost pusă la baza politicii externe a Statelor Unite. În calitate de fundament al ideologiei serveşte filosofia raţională liberală, care pretinde la rolul de ultim adevăr şi tinde să substituie valorile spirituale şi naţionale milenare ale umanităţii pentru continuarea istoriei umane fără un conţinut valoric teleologic. Ideologia proiectului este prin excelenţă telurică şi demistificată, iar religia şi cultura sunt privite doar ca nişte elemente ale unei societăţi pluraliste în care binele şi răul sunt relative, şi în care orice manifestare umană are dreptul la existenţă.
Avînd la bază docrina dreptului natural cu rădăcini în Evul Mediu (Hugo Grotius, Thomas Hobbes, John Locke) a fost elaborată poziţia liberală asupra drepturilor omului, care în prezent serveşte în calitate de fundament pentru regimul internaţional al drepturilor omului (Brown în Baylis&Smith 2001). În linii mari, poziţia liberală are două caracteristici definitorii. În primul rînd, se argumentează că oamenii posedă drepturi inalienabile şi necondiţionate la viaţă, proprietate, libertatea de exprimare, iar unicul motiv pentru a constrînge drepturile individului poate să fie asigurarea drepturilor unui alt individ. În al doilea rind, se spune că funcţia primară a statului constă în protejarea acestor drepturi, iar instituţiile politice sunt evaluate în baza capacităţii lor de-a proteja aceste drepturi.
De asemenea este înaintată teza dominantă precum că drepturile omului în înţelegerea lor Occidentală au un caracter universal. În acest context omul este privit ca o fiinţă absractă pentru care nu este importantă cultura şi tradiţia, ci mai ales drepurile sale pe care fiecare dintre noi le capată odată cu naşterea şi le pierde odată cu moartea. Regimul internaţional al drepturilor omului promovează ideea unei “umanităţi” comune a popoarelor lumii. Se trece însă cu vederea peste faptul că calităţile care ne diferenţiază unul de altul sunt tot atît de importante ca şi cele care ne unesc. În rezultat se produce unificarea criteriilor de definire a binelui şi răului, re-conceptualizarea omului, sensului vieţii sale personale şi naţionale, re-evaluarea cursului istoriei umane universale.
Aceaşi tensiune este prezentă între ideea modelului universal al democraţiei şi sistemelor tradiţionale de organizare a societăţii. Poate cel mai bine opoziţia dintre ideile democraţiei liberale şi tradiţia este reprezentată în sloganul renumitului scriitor al Renaşterii franceze Voltaire, care cu referinţă la soarta bisericii în cadrului dictaturii iacobine exclama în permanenţă: “Distrugeţi Fiara!”.
După ofensiva extraordinară asupra creştinismului, revoluţionarii fracezi au fost totuşi impuşi să se reîntoarcă la biserică cînd desfrîul total, dezordinea şi lipsa crasă de moralitate au cuprins societatea franceză. Cu toate acestea noua conducere a Republicii Franceze libere a continuat să propage cu insistenţă ideea substituirii creştinismului cu puterea raţionalităţii şi, de fapt, a continuat revolta biblică a strămoşilor noştrii împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Libertatea, în conformitate cu această ideologie are un sens superficial şi nu constă în libertatea internă de-a nu face rău (libertatea de păcat), ci în libertatea externă de-a face orice în limitele legii şi pînă cînd nu este afectată libertatea celorlalţi. Accepţiunea liberală a libertăţii are un potenţial enorm pentru generarea unui proces de degradare a moralităţii şi demnităţii umane.
Cel mai evident însă este faptul că nu poate exista un model universal al democraţiei. Acesta trebuie să corespundă cu conţinutul axiologic, cultural şi istoric existent într-o societate sau alta. Fără, însă, a accentua caracter negativ al formalismului democratic, democratizarea societăţii globale a fost declarată a priori ca fiind un bine în sine. Comunitatea academică Occidentală a elaborat teorii ale democratizării, precum sunt cele funcţionaliste (ex. Robert Dahl), care oferă o imagine deterministă şi liniară a democratizării, sau genetice, ce se concentrează asupra modului în care are loc democratizarea. Lipset a propus teza că prosperitatea este într-o legatură directă cu durabilitatea democraţiilor. Din perspectiva Kantiana a fost propusă teoria că democraţiile nu luptă una împotriva alteia (democracies-don’t - fight-each-other, eng.). Însă toate acestea nu împiedică civilizaţia seculară latină să impună prin “armă şi cuvînt” modelul ideologic universal în toată lumea. Astfel, cercurile politice influente globale, care se autoproclamă “comunitatea internaţională”, cu precadere din SUA, au ridicat lozinca democratizării mondiale cu orice mijloace, chiar prin utilizarea preventivă a forţei (pre-emptive strike docrine, eng) acolo unde există interese naţionale strategice americane.
(va urma...)
Expuneţi-vă părerea despre acest material la secţiunea "comentarii"!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
